Simona Popescu : Exuvii

"Ce speri, ţesând la nesfîrşit capcane reticulare, de cuvinte, ca un păianjen nebun care-şi întinde pînza numai pentru ca s-o lase să strălucească o clipă în soare şi apoi s-o părăsească? În plasă se agaţă doar fantome, imagini vechi, voci, zgomote, rumori, parfumuri, invizibile forme, presimţite. Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor să moară. Nu ştiu cum ţi-a intrat în cap că viaţa ta depinde de toate lucrurile astea care ar trebui să orbiteze în alt spaţiu, în altă dimensiune, care ar trebui să te lase în pace. Din viscerele creierului produci fagurele gol, alveole în care să disciplinezi nedesluşitul tăcut care eşti, să geometrizezi vidul sălbatic, ceaţa flotantă a fiinţei tale multiple. Îi întrebi pe alţii despre tine, despre cum erai pe vremea cînd nu ştiai ce eşti, asculţi aceleaşi poveşti despre cineva de care-ţi aminteşti prea puţin. Ce cauţi? Ce vrei?
Ce vrei tu să găseşti răsfoind a nu ştiu cîta oară aceleaşi caiete vechi, desene uitate, fotografii puse în ordine cronologică într-un album la care te holbezi cu pasiunea şi răbdarea de altădată pentru insectarele cu fluturi şi coropişniţe, cu libelule şi gîndaci cu corn?
Acum un an bunica Ana a murit, povestitorul tău cel mai fidel, care nu-ţi citea basme sau (ce plictiseală !) poezii, ca mătuşa Augustina, ci îţi vorbea despre tine, despre cum erai, despre boacănele tale, despre cuminţenia ta ciudată (din ce-mi explica ea, trebuie să fi fost un soi de autism) şi nu te mai săturai şi tot trăgeai de ea: « Mai spune-mi-o pe-aia cînd ai crezut că m-ai pierdut, pe-aia cînd am fost la tîrg, pe-aia cînd m-am ascuns de toţi, pe-aia cînd am intrat în noroi, pe-aia cînd m-ai găsit cu toate lucrurile din dulap făcute grămadă în mijlocul camerei şi eu în vîrful lor plîngînd, pe-aia cînd a venit mama şi nu vroiam să mă mai duc cu ea acasă ». Bunica Ana a luat cu ea toate poveştile despre un copil ce nu mai e nici el de mult, un copil pe care ea l-a cunoscut şi tu nu, un copil pe care, in imaginaţia ta, îl vezi întotdeauana stînd foarte departe. De ce te învîrţi oare în jurul a ceea ce ai fost, ca un bătrîn care-şi îngrijeşte mormîntul viitor şi crucea pe care stă, în medalion, o poză de-a lui din tinereţe ? Ce vrei să găseşti de nu-ţi afli liniştea ?
Păstrez cu sfinţenie un autoportret de pe la patru ani, o figură totemică, un fel de hibrid cu cap mare, rotund, cu picioare subţiri, crăcănate, două urechi ca de ursuleţ, linii în loc de ochi (pentru că ochii erau închişi), fără gură, cu mîini cît un fir, terminate cu gheare, picioare de cocostîrc, corp pătrăţos pe care e desenat un soare, o coroană trilobată pe cap. Deasupra un curcubeu din culori ţipătoare, roşu verde, albastru şi de două ori portocaliu. O arătare.
Nu timpul trecut, timpul pierdut îl cauţi tu – că nu-i nimic trecut, nimic pierdut -, ci un sens în încîlceala asta din care te hrăneşti şi care te destramă, unitatea unei fiinţe – veche şi nouă, un soi de coral uman înmugurit, tot mai tînăr şi tot mai bătrîn. Nu, nu timpul pierdut, ci timpul paralel, neliniştitor ca un vis care nu e cu totul al tău, care e şi nu e adevărat. Şi care-şi continuă lucrarea."

(Simona Popescu, Exuvii, roman, ediţie revăzută, Ed. Polirom, 2007, pag.7-8)
___________________________________________________