Mircea Cărtărescu: O treime de sabie, o treime de scut

"Am cincizeci şi cinci de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut. Am ajuns să-mi aduc bine aminte lucruri petrecute acum jumătate de veac. Tinereţea mea a fost acum treizeci de ani. Am prieteni pe care nu i-am văzut de două decenii. Şi, în general, vorbesc acum despre decenii cum vorbeam altădată despre ani. Am văzut crescînd, după mine, alte două generaţii. (...) Oamenii vin pe lume, cresc, îmbătrînesc şi mor. Nu mai pot crede în minuni.
Mi-a rămas deci o treime de viaţă. Ce-am să fac cu ea? Ce se poate face, îndeobşte, cu o treime de sabie, cu o treime de scut?

Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

" - În fond dragostea nu e decît o îndelungă obişnuinţă dublată solid de gelozie. Iar gelozia nu e decît o formă de egoism şi de mîndrie stupidă. În fond nu-l iubim pe celălalt ci imaginea noastră în ochii lui.
- S-a mai spus.
- Dar e adevărat. Altfel ar trebui să ne fie indiferent dacă 'iubita' se plimbă cu altul, sau îl sărută ş.a.m.d. Dar nu ne e pentru că nu putem accepta că ea poate fi la fel de mulţumită şi alături de altcineva, că poată să simtă aceeaşi plăcere lîngă el ca lîngă tine, că, în ultimă instanţă, vede şi calităţile lui, apreciindu-le (poate just) cel puţin la fel ca pe ale tale. Nu ne convine că putem fi comparaţi. Dacă ne-am dat seama că în viaţă nu sîntem mereu primii, că sînt alţii şi mai buni, am vrea ca ea să nu vadă asta.
- Bine, dar tocmai asta e dragostea, să nu te intereseze alţii, să vezi că sînt alţii mai buni, dar să nu te intereseze, să-l vezi numai pe cel pe care-l iubeşti.
- Prin tradiţie, dragul meu, prin tradiţie. Prejudecăţi. Asta se poate întîmpla doar pe insule pustii sau în clipe de extremă pasiune. Şi astea sînt clipe, trec, chiar dacă durează ani. Pe urmă începi să vezi lucrurile aşa din obişnuinţă şi spunîndu-ţi că sînt aşa tot timpul, din moment ce atunci, în clipa aceea fericită, ţi-ai spus aşa. Nu toţi pot să accepte însă să iubească din obişnuinţă. Pentru unii (şi mai ales pentru unele) contează numai acele clipe. Şi, dacă ele nu mai apar, sau sînt foarte rare, şi mai ales cînd pot fi trăite alături de altul, se dărîmă hardughia. Tocmai aici e prostia: că nici ele nu văd toată filosofia asta. Dacă pleacă, sînt bun plecate. Prea mîndre ca să se întoarcă. Egocentrismul, iată ce ne împiedică să fim fericiţi."

"Nimeni nu se cunoaşte pe sine destul decît atunci, poate, cînd e prea tîrziu, şi poate tocmai fiindcă totul a devenit 'prea tîrziu'."


Constantin Ţoiu : "Galeria cu viţă sălbatică", Editura Eminescu, Bucureşti, 1976
__________________________________________________________________

Fabrizio Paterlini - Veloma ("Viandanze" 2009) 

Nicolae Manolescu - Amintirile unui cititor de cursă lungă

"În mod cu totul curios, dintre lecturile de care îmi aduc aminte nu fac parte decît foarte puţine „cărţi pentru copii”. Să mi se fi părut neserioase, mie, care mă credeam deja Jules Verne? Motivul adevărat îmi scapă. Cînd, peste două decenii, i-am încropit fiului meu o bibliotecă proprie, am constatat că generaţia lui citeşte cărţi de care eu n-avusesem habar. Nu-i citisem, la aceeaşi vîrstă, pe Karl May (fiul meu ştia Winnetou pe de rost), nici pe Dumas. Cred că romane precum „Cei trei muşchetari” sau „După 20 de ani” le-am descoperit abia student fiind, cu un interes de altă natură, iar Winnetou l-am răsfoit ca să pot face faţă întrebărilor fiului meu. Am aflat cu acea ocazie şi că nu auzisem despre romane pe care generaţia dinaintea mea le savurase. Cu excepţia „Aventurilor submarinului Dox”, din care citisem cîteva fascicole, nu-mi era cunoscut nici un roman din colecţia celor „Cincisprezece lei” de la Hertz, nici dintre „Romanele captivante” din seria de la Adevărul. Din biblioteca tatei îmi însuşisem un roman cu Arsène Lupin. Era, cred, primul poliţist din viaţa mea. Tata fusese pasionat de gen. Avea colecţia „Le Masque”, în întregime, ca şi, la bătrîneţe, o etajeră plină de poliţistele anilor '70-'80 pe care le recitea fără să-şi amintească aproape deloc subiectul. În biblioteca strămătuşii mele erau romanele lui Mihail Drumeş, dintre care „Elevul Dima dintr-a şaptea” făcea furori printre colegii mei. Nu ştiu să mă fi interesat în vreun fel. Nici „La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu n-a lăsat vreo urmă în memoria mea. De altfel n-am trecut atunci de primul volum. Mi-a plăcut în schimb „Lorelei”, pe care, cînd eram student şi am tradus balada lui Schiller cu aceeaşi temă, l-am recitit cu prea puţină plăcere. Dar acestea nu mai erau propriu vorbind cărţi pentru copii. „Cuore”, în schimb, era şi mi-a făcut o impresie de neşters. Nu ştiu cît de sentimental era cititorul din mine dar am remarcat că mă „prindeau” uşor cărţile în care apăreau copii orfani, fugari de acasă, părăsiţi şi peste care dădea la urmă norocul. „Aventurile lui Tom Sawyer” şi ale lui Huckleberry Finn mi-au ţinut atenţia trează săptămîni în şir. Cum nu i-am recitit de atunci, nu mai am nici o idee despre ele. Mai ştiu (ce va să zică şi memoria asta!) doar că micul Huck, fugit de acasă în straie de fată, e aşa zicînd deconspirat de o bătrînă, care-l adăposteşte, după faptul că duce acul spre aţă, şi nu invers. Trucul cu pricina nu l-am mai citit nicăieri. Dar romanul lui Mark Twain care m-a făcut praf a fost „Un yankeu la curtea Regelui Arthur”. A fost cea mai mare provocare a imaginaţiei mele pe la unsprezece-doisprezece ani.

Mircea Cărtărescu : Zen (fragmente)

"29 febr. Confuz, confuz de tot. Nu ştiu dacă exist sau nu exist, dacă sînt fericit sau nefericit. E duminică, soare puternic, imaginea de pe desktop ne arată pe noi doi la Roma, într-o zi vîntoasă, ventilatorul computerului mîrîie înfundat. În rest e linişte şi singurătate. Chiar nu ştiu dacă mai trăiesc. Îmi măsuram viaţa după cărţile la care lucram, acum mi-o măsor cu linguriţa de cafea (şi măcar de-aş auzi şi eu sirenele-n larg). Nu mai lucrez la nimic şi nu mai ştiu nimic. E un fel de viaţă care mi se-ntîmplă."

"5 oct. Las toamna - o toamnă clasică în galben şi albastru - să treacă pe lîngă mine. Sînt închis ca un seif a cărui cheie n-o mai găseşte nimeni. Sînt de fapt un seif fără cheie, fără uşă măcar, în miezul căruia e întuneric adînc. Aştept pe cineva destul de puternic ca să sfîşie cinci centimetri de plumb şi să bea întunericul dinăuntru. Nu-mi fac griji, nici speranţe: cel atotputernic e pe drum.
Nimeni n-a mai trăit atît de neatent şi disperat"


Mircea Cărtărescu - "Zen: jurnal 2004-2010", Ed.Humanitas, Bucureşti, 2011, pp.35-36, 75
___________________________________

Gabriel Liiceanu - Uşa interzisă

 Philip Glass : The Poet Acts ("The Hours" 2002)
"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari?

Jeni Acterian : Jurnal (fragmente)

"Simt tristeţea pe care o răspîndesc ochii mei mari deschişi în obscuritate. Aş dormi să uit, aş dormi."


"Noaptea e splendidă, puţin cam răcoroasă. Se aude foarte bine un jazz, probabil de la un restaurant apropiat. De cîte ori am ascultat acest jazz cu ochii mari deschişi, în obscuritate, întinsă de-a lungul divanului? Am o impresie curioasă de bunăstare, dar şi de suferinţă. Aceste două impresii, care sînt poate opuse cînd priveşti din exterior, eu le resimt împreună. Şi în timpul acesta nu mă gîndesc la nimic, la nimic în mod continuu. Apoi frînturi de fraze apar, dispar. Cîte un zgomot rupe şi totuşi accentuează tăcerea. Colţul de cer sumbru decupat în fereastră şi cîteva ramuri vizibile care freamătă din cînd în cînd. Văd stele mici şi luminoase care scînteiază şi sînt albastre. Albastrul e culoarea pe care o iubesc cu frenezie, pînă la a-mi face rău. Nu ştiu de ce iubesc această culoare mai mult decît alta. De ce iubeşti ceva mai mult decît altceva? Iată. Stelele şi eu. Şi eu stau întinsă şi privesc stelele şi sufăr. Sufăr fără să mă gîndesc la ceva precis, în taină. De ce?"


(Jeni Acterian : "Jurnalul unei fete greu de mulţumit", Ed.Humanitas, Buc. 2007, pag.101, 103-104)

"Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară...

trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”

"Acesta era blestemul: singurătatea regăsită in iubire, altfel decît în lupta vieţii. Iubeşti şi ca să nu mai fii singur, ca să te însoţeşti. Dar iubind, te îndrăgosteşti de altcineva decît de omul plenar şi real – trecut, prezent şi viitor – pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire al dragostei."

"Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat."

(Ionel Teodoreanu : Lorelei)

O (foarte) tînără prozatoare : Cipriana Barna

Redau aici această excelentă bucată de proză, pe care o găsiţi pe blogul "My life, my love" al foarte tinerei mele prietene, Cipriana (16 ani !):

Se`aşează linişti printre timpuri.

"Începuse să plouă când a trecut pragul. Fusese o dimineaţă prea liniştită pentru soarele de afară, era şi cazul să cadă apă peste verdele crud, să calmeze orizonturile. Primăverile nu cad, ele doar urcă, ţintesc înălţimile nebănuite. De asta mi-e mie teamă primăvara, că nu ştiu niciodată la ce altitudine mă voi trezi dimineaţa. Nu era chiar un copil, era o domnişoară cam prea decentă. De unde naiba atâta decenţă, nu auzise de non-conformism? De fapt, astea două nici nu sunt antonime. Aflase de curând că e mijlocul lui mai şi se înspăimântase de trecerea timpului. Dar care e rostul fricii de lucrurile fireşti, în cursul cărora nu putem interveni nicicum? Se temea degeaba.

S-a împiedicat pe drum spre casă. Nu ştia cum e să aluneci în vârtejuri albastre, dar venise primăvara, deci a aflat. Îi răsuna mereu în minte acel nume ca un cântec. Si, mi, la… Ce melodie ascultase înainte să plece? Dacă va fi fost ultima pe care o auzise în viaţa ei care abia începuse, de nici douăş’ de ani? Ei, prostii! Timpul se opreşte şi în loc dacă vrei.

Am ajuns în seara zilei care a început cu o dimineaţă plină de linişte. Înaintea ei, trecuse un timp, de atunci până acum s-a strecurat şi un al doilea, iar până mâine cine ştie ce va fi? Mai sunt doar două zile până la jumătatea de veac. Dumnezeule, dar oamenilor pe care îi iubim le este interzis să fie bătrâni!

Dacă ar fi să aleagă, care i-ar fi decizia? O linişte în schimbul a două timpuri sau un timp în schimbul a două linişti? Când era liniştită trecea un timp, nu două, deci nu ar fi un târg corect. A coborât din copac, a turtit câteva sute de fire de iarbă/pas şi a hotărât că e mai rezonabil să facă un pas da şi unul nu. Curgeau din două-n două râurile din valea gălăgioasă şi nimănui nu-i păsa. Pentru că era linişte, nu timp. Dar la reflux, când liniştea s-a retras lăsând loc timpului, s-au prăvălit deodată toate sunetele şi toate culorile şi toate iubirile [fiecare cu împlinirea sau eşecul ei] în haosul ăla… ăla dinainte de lumină! Şi printre toate, care urlau neobosite şi se roteau nebuneşte pe lume, doar ea zăcea liniştită. În iarbă, mâncând ciocolata dătătoare de fericire. Ciocolata cu lămâie din 13 mai anul trecut. Chiar dacă fusese zi de post.

Căci, cum spuneam, începuse să plouă atunci când a trecut pragul."

Daniela Crăsnaru : "Marele premiu"

„Pe Goange nu-l recunoscuse din prima clipă. Şi cum era să-l recunoască, aşa dolofan, cu mustaţa curgîndu-i peste colţurile gurii, cu haina în carouri mari gata să plesnească pe el, cu începutul de chelie inabil mascat de şuviţele de păr adunate de la tîmple spre creştet. Cine ar fi zis, acum douăzeci de ani, la banchetul de la terminarea facultăţii, că băiatul frumos, înalt şi subţire, după care se dădeau în vînt cel puţin jumătate din fetele de la filologie, va semăna
într-o zi cu individul ăsta durduliu, fălcos şi, ce mai, pe jumătate chel? Şi nu că va semăna, dar că va fi chiar el. Aşa e după douăzeci de ani. Unii se mai îngraşă, alţii se mai scofîlcesc, alţii mai mor. Cine se hotărăşte să vină la o întîlnire dintr-asta trebuie să se aştepte la orice. Cît despre fete, să nu mai vorbim. Cu ele era o adevărată tristeţe, ca să nu zicem tragedie.
Se pupau toţi, care cu care, într-o efuziune firească (mulţi nu se mai văzuseră de atunci, de la repartiţie), fără să ştie prea bine cine pe cine pupă.
- Eu sunt Doiniţa, mă! Ce, nu mă mai recunoşti? Hai că eşti bine! Fă-mi şi mie un compliment, zi-mi că nu m-am schimbat ca să te plesnesc cum te-am plesnit în doi la gramatică comparată cînd am pierdut parţialul din cauza ta. Doiniţa sunt, mă, şi ea e Luci, să nu-mi zici mie că n-ai recunoscut-o din prima clipă, că-mi pierd orice încredere în bărbaţi.
Da, era chiar Luci, fata (fata?) uscăţivă cu ochelari de vedere cu şdemii de dioptrii pe ochii ei cu pleoape albăstrite (ah, ochii ei care, da, sigur, cum era să uite, îl îmbolnăviseră o vară întreagă în practică la Cobadin).
- Parcă ce, mă, continuă Doiniţa, tu crezi că ai rămas la fel? Şi nu mă mai privi zăpăcit, aşa, că ne complexezi şi măcar dacă tot ne pupăm, ţoc-ţoc, frăţeşte, să ştim naibii care suntem, aşa că vino-ncoa’, maestre, să ţi-i prezint eu pe toţi, că eu am memorie bună, dacă vrei îţi spun pe diafară primele trei cursuri de la slava veche, şi de la dialectologie, şi de la ce nu-ţi mai luai tu notiţe, că le luai gata scrise de mînuţa asta, care ia uite cum s-a umflat de la spălat scutece şi desuuri masculine şi de la alte chestiuni plăcute, pe care trebuie să le rezolve în douăzeci de ani o intelectuală cu mînuţele ei, maestre.
(…) Doiniţa turuia cu o poftă nebună, şi vorbele ei aveau un soi de agresivitate tristă de care, probabil, nici nu-şi dădea seama – căci ce rost ar fi avut acum şi aici, în restaurantul categoria lux, închiriat pentru o seară, o astfel de şarjă amical-ironică, fără nici un alt efect decît, eventual, stînjeneala celor de faţă?”

(Daniela Crăsnaru : „Marele premiu”, 1983, Editura Eminescu, Bucureşti, pag. 82-83, 85)

Mateiu Caragiale (fragmente din jurnalul scriitorului)

"Uneori mi se întîmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi sau chiar mahalale întregi necunoscute, sînt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarîmului şi crăcile copacilor şi scîndurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica acelor ce le-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fîlfîindu-le la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrîni uitaţi de vreme sub ochii cărora m-am înălţat eu - beteală, flori, zîmbete, lacrimi - un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de uitări, de înşelăciuni, de amăgiri, una peste alta, totdeauna mai multă jale decît bucurie şi peste tot atîta minciună, zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori un nimic aducîndu-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sînt toate, îmi uit de ale mele şi cad pe gînduri şi-mi vine să zic cu cîntecul: arză-l focul Bucureşti".

“Cînd voi reciti însemnările de faţă mă voi judeca probabil foarte sever. Mai nimic legat, esenţial, scrupulos. Mi-am petrecut însă o bună parte din viaţă literaturizînd, aşa încît simt nevoia de niţică uşurinţă la exprimare, de niţică neglijenţă, de niţel derizoriu. Şi fiindcă astea se pierd in mine fără urme, precum ceaiul de muşeţel, stilul meu nu e în pericol. Jurnalul e un simplu tratament naturist.

Reiau: să scrii proze, să cizelezi, să te străduieşti pentru alţii, mi se pare exagerat. Par consequant, în ceea ce mă priveşte, textul de agrement, literatura adică, e drum inchis.
Şi totuşi nu rezişti întotdeauna dorinţei de a spune ceva cu miez – se răsuceşte în tine cîte un germene de vorbă, dă vrej, se-nvoaltă; trebuie să-l intinzi undeva. Îl intind aici, vrej, în pustie. Pînă la urmă, scrisul într-un Jurnal intim e un fel de a vorbi singur, o alienare. Nu Jurnalul e intim, ci alienarea”.

_____________________________________________________

Radu Cosaşu ("Meseria de nuvelist")

...M-am întins, foarte obosit, în pat, căutînd, cu mîna dreaptă, Monte Carlo. L-am găsit - din nou un Aznavour, era ora lui europeană,Napoleon al şansonetei cucerea străzile din Montparnasse pînă în Foişor, cînta imnul acela de politeţe a deznădejdii: "Il faut savoir, il faut savoir quitter la table atunci cînd amorul ţi-e păgubos..." De foarte multă vreme nu mai fusesem îndrăgostit. Am tras, cu stînga, o carte de sub stinghia interioară a patului - am tras-o din adînc, simţind la picioare cartonul roşcat al operelor lui Sadoveanu, am tras-o cu acea enervare pătimaţă a jucătorului care la orele 2 de dimineaţă cere, cu dreptul acordat de prea marile pierderi, o nouă distribuire a locurilor la masă, după care am filat-o, ducînd-o încet-încet, din întunericul depozitului ei spre veioză, să-i citesc titlul. Ce trăsesem? Era un semn bun sau rău?
Erau "primele iubiri", exemplarul dat cu dedicaţie de Labiş, la 10 octombrie 1956. Ceva, deodată, la acest ceas al nopţii, nu mai suna bine, în aceste rînduri, citite de nu ştiu cîte ori, ştiute pe dinafară, recitate pe dinăuntru în tăcerea unui neprihănit orgoliu: "Cu toată dragostea pe care ştie că i-o port..." Nu, aici nu era nimic, deşi "pe care ştie că i-o port" mărturisea un saţ al demonstraţiilor şi al dovezilor. "Cu admiraţie pentru atitudinea lui în general demnă". În general? De ce "în general"? Şi în amănunt? În amănunt, nu? Nu. Pentru prima oară observam acest restrictiv "în general", cu umbra densă şi înfricoşătoare a acuzaţiei din alternativa lui. Morţii au întotdeauna dreptate? Poate că nu, dar ceea ce Labiş îmi sugera, fără putinţă de a-l contrazice, era că demnitatea are amănunte care cer o altă socoteală şi o altă (sau nu) admiraţie decît generalităţile ei sumar acceptate. Am început să dîrdîi, în plină noapte de vară, cu un gest copilăresc am căutat la picioare buiota caldă pusă de mama la febră, ediţia definitivă Sadoveanu îmi transmise surîsul ei inoperant - o nelinişte stupidă mă cuprinse, incapabil s-o resping oricît de clar îmi era misticismul ei retrograd: Labiş aflase... În cinci ani, acolo unde era, aflase, aflase de noaptea mea la căpătîiul lui, la catafalcul lui, noaptea cu D. la Casa Scriitorilor, (...)

(din volumul "Meseria de nuvelist (Supravieţuiri, III)", Ed. Cartea Românească, Buc., 1980, pag.69)
_________________________________________________

Radu Cosaşu : Fluturele

Fluturele -
în versiunea celui mai fastuos basm din cîte cunosc -
fluturele visează să fie un fluture care adormind
pe un nufăr visează că e fluture. Nufărul visează în fiecare
noapte ca un fluture să-i mîngîie somnul în care
visează că e nufăr. Musca visează că într-o dimineaţă
s-a aşezat pe cornul unui taur care tocmai se pregătea
să intre în arenă. Taurul visează că prezidentul corridei
l-a transformat în iepure. Iepurele aleargă
toată ziua pe cîmp şi noaptea, adormind într-o grădină
de meri, visează că e fluture. Fluturele adoarme
pe paginile unei cărţi deschise. Cartea se închide.
E atîta pace în lume, iubito ! De ce n-o
vedem ? Toamna un toreador bătrîn îi spune
celui mai bun biograf al celui ce a spus pentru
prima oară omul este singurul animal care nu
acceptă să fie ceea ce este: o, visul meu cel mare
ar fi să pot cumpăra crescătoria taurilor care
m-au rănit cel mai adînc şi mai mult şi mai mult,
şi după ce aş ucide toţi taurii, toţi iepurii
şi toate muştele, să răstorn pămînturile acelea,
ale crescătoriei, să le ar şi să pun în ele
răsaduri de flori. Eu visez să-ţi pot cumpăra
flori trezite, dimineaţa, din coşmarul de a fi fost
iepuri ucişi de un toreador. În pacea insomniacă
a lumii, noi, picadorii, putem fără morgă să
ne imaginăm cămile calme păşind din nufăr în
nufăr, din flutur în flutur, spre un estuar danez.

(din Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita, Ed. Cartea Românească, Buc., 1978, pag.13)

Eduard Păuna : Flori de păpădie

Să fii cu totul îngropat în neputinţă, să nu speri nimic, să aştepţi zilele să treacă conştient că ai văzut totul, că ai cunoscut, cîndva în trecut, fericirea, dar că ai ignorat-o, că ţi s-a părut banală şi că ai trecut mai departe. Şi în acel mai departe n-ai găsit nimic. Doar un ciob şi o vioară.
Nu te interesează nimic, nu vrei să asculţi, cuvintele sînt doar ascunzişuri ale lumii, nu spun nimic, nu sînt decît măşti ale aceluiaşi început.
Am tras jaluzelele şi privesc dincolo de fereastră. Maşini care grăbesc spre moarte, pietoni nedumeriţi de singurătate şi tu, pierdută pentru totdeauna în altă inimă, în alt timp.
Te-am sărutat şi ţi s-a părut lipsit de importanţă. Te-am iubit şi n-am ştiut cum s-o spun, te-am lăsat singură şi m-am bucurat că nu eşti lîngă mine, te-am vrut aproape, dar plecasei şi mi s-a părut firesc, te-am învăţat să zbori crezînd că eu ştiam deja. Şi cînd am rămas singur, cînd te-am chemat şi n-ai răspuns, am vrut să plîng. Ţi-am şoptit lîngă Notre-Dame, am plîns în spatele bolovanilor de pe Acropole şi te-am aşteptat în stepa cazacilor.
Acelaşi vînt îmi spunea cît de departe eşti, dar cine învăţase să asculte vîntul? Vocea lui e doar nălucă, aşa mi-ai spus într-o dimineaţă şi am ştiut că te iubesc.
Era toamnă şi păsările plecau, o frunză mi se aşezase pe umăr şi i-am vorbit. Îmi era dor de tine. Şi le-am spus păsărilor să te poarte cu ele. Să ai unde ierna, să nu-ţi fie frig, să nu te acopere noaptea cea lungă.
Aş fi vrut să-mi răspunzi, să-mi spui că nu crezi în primăvară, că mîine îmi vei spune bună dimineaţa, că vei zîmbi şi eu îţi voi răspunde, că trupul tău nu e o jivină a nopţii, că pîntecul tău mă aşteaptă.
Vorbeai în spaniolă şi-mi spuneai să nu te aştept.
Rîdeam şi lacrimile îngheţaseră. Ratasem o viaţă şi cea nouă era lipsită de importanţă.

Katherine Mansfield : "Moartea care mă apasă", Jurnal (1910 - 1922)

Simona Popescu : Exuvii

"Ce speri, ţesând la nesfîrşit capcane reticulare, de cuvinte, ca un păianjen nebun care-şi întinde pînza numai pentru ca s-o lase să strălucească o clipă în soare şi apoi s-o părăsească? În plasă se agaţă doar fantome, imagini vechi, voci, zgomote, rumori, parfumuri, invizibile forme, presimţite. Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor să moară. Nu ştiu cum ţi-a intrat în cap că viaţa ta depinde de toate lucrurile astea care ar trebui să orbiteze în alt spaţiu, în altă dimensiune, care ar trebui să te lase în pace. Din viscerele creierului produci fagurele gol, alveole în care să disciplinezi nedesluşitul tăcut care eşti, să geometrizezi vidul sălbatic, ceaţa flotantă a fiinţei tale multiple. Îi întrebi pe alţii despre tine, despre cum erai pe vremea cînd nu ştiai ce eşti, asculţi aceleaşi poveşti despre cineva de care-ţi aminteşti prea puţin. Ce cauţi? Ce vrei?
Ce vrei tu să găseşti răsfoind a nu ştiu cîta oară aceleaşi caiete vechi, desene uitate, fotografii puse în ordine cronologică într-un album la care te holbezi cu pasiunea şi răbdarea de altădată pentru insectarele cu fluturi şi coropişniţe, cu libelule şi gîndaci cu corn?
Acum un an bunica Ana a murit, povestitorul tău cel mai fidel, care nu-ţi citea basme sau (ce plictiseală !) poezii, ca mătuşa Augustina, ci îţi vorbea despre tine, despre cum erai, despre boacănele tale, despre cuminţenia ta ciudată (din ce-mi explica ea, trebuie să fi fost un soi de autism) şi nu te mai săturai şi tot trăgeai de ea: « Mai spune-mi-o pe-aia cînd ai crezut că m-ai pierdut, pe-aia cînd am fost la tîrg, pe-aia cînd m-am ascuns de toţi, pe-aia cînd am intrat în noroi, pe-aia cînd m-ai găsit cu toate lucrurile din dulap făcute grămadă în mijlocul camerei şi eu în vîrful lor plîngînd, pe-aia cînd a venit mama şi nu vroiam să mă mai duc cu ea acasă ». Bunica Ana a luat cu ea toate poveştile despre un copil ce nu mai e nici el de mult, un copil pe care ea l-a cunoscut şi tu nu, un copil pe care, in imaginaţia ta, îl vezi întotdeauana stînd foarte departe. De ce te învîrţi oare în jurul a ceea ce ai fost, ca un bătrîn care-şi îngrijeşte mormîntul viitor şi crucea pe care stă, în medalion, o poză de-a lui din tinereţe ? Ce vrei să găseşti de nu-ţi afli liniştea ?
Păstrez cu sfinţenie un autoportret de pe la patru ani, o figură totemică, un fel de hibrid cu cap mare, rotund, cu picioare subţiri, crăcănate, două urechi ca de ursuleţ, linii în loc de ochi (pentru că ochii erau închişi), fără gură, cu mîini cît un fir, terminate cu gheare, picioare de cocostîrc, corp pătrăţos pe care e desenat un soare, o coroană trilobată pe cap. Deasupra un curcubeu din culori ţipătoare, roşu verde, albastru şi de două ori portocaliu. O arătare.
Nu timpul trecut, timpul pierdut îl cauţi tu – că nu-i nimic trecut, nimic pierdut -, ci un sens în încîlceala asta din care te hrăneşti şi care te destramă, unitatea unei fiinţe – veche şi nouă, un soi de coral uman înmugurit, tot mai tînăr şi tot mai bătrîn. Nu, nu timpul pierdut, ci timpul paralel, neliniştitor ca un vis care nu e cu totul al tău, care e şi nu e adevărat. Şi care-şi continuă lucrarea."

(Simona Popescu, Exuvii, roman, ediţie revăzută, Ed. Polirom, 2007, pag.7-8)
___________________________________________________

La mulţi ani, Mircea Cărtărescu !

Mircea Cărtărescu : Două feluri de fericire

"Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre "cumplitul" ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. Într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins, totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. "Odată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Höderlin. Aceasta este adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte. Bineînţeles, nu aceasta este fericirea din "Declaraţia drepturilor omului". Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea ca fiind bunul suprem al vieţii, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai "sociologic", faţă de misticul, esteticul şi religiosul primei accepţii. Fericirea pe care oamenii o caută îndeobşte n-are nimic de-a face cu experienţele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichităţii, de cultivarea grădinii proprii, de tihna şi pacea unei vieţi înţelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium şi de excese. În acest sens filozofii invidiau viaţa simplă şi mulţumită a păstorilor, împlinirea celor ce n-au ambiţii mari, ci se mulţumesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmică despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numită transcendentă, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră, imanentă. În lumea consumistă şi globalizată actuală , pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice speranţă care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştinşi de sine. Ei nu-şi mai pun întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lumea asta? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta?
Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie „elitistă” în faţa unei fericiri „populare”. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că feicare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri."

Andrei Pleşu : Jurnalul de la Tescani (fragmente)

„nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie. Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei.

muzica: o imensă cheltuială de precizie pentru a obţine vagul.

în regnul vegetal, moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride. Miresmele nu devin miasme. Moartea nu cade niciodată în pestilenţial. Pălire, uscare, dezagregare, toate păstrează ceva curat şi firesc, fără duhoare şi fără înnoroire. Se trece doar dintr o gamă cromatică într alta, dintr un registru de parfumuri într altul. Ceea ce se percepe nu e putrefacţie, ci stingere şi deshidratare. Organicul vegetal tinde, murind, spre sec, în contrast cu organicul animal care bălteşte, ca într o implozie de zemuri. Tandreţea cadavrului vegetal în contrast cu răcoarea noptatecă a cadavrului animal; fînul faţă de piatră; floarea uscată faţă de hoit.
la cîţiva metri de mine, pe cîmp, un iepure ţîşneşte speriat dintr o tufă şi se îndepărtează vertiginos. Ca, zilele trecute, căprioara gonită de cîini. Am senzaţia că sîntem în centrul unui univers în regim de expansiune: e destul să apari pentru ca sălbăticiunile din preajmă să gonească centrifugal, lăsîndu te singur, într o situaţie de prestigiu vid. Omul — ca centru — resimte dublul tăiş al centralităţii sale: el e important şi solitar. Marginalizează tot ce nu e umanitate şi rămîne părăsit în pustiul excepţiei pe care o întruchipează.

cîteva secvenţe cu Michael Jackson. O marionetă perfectă. Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a părea mai puţin decît este!

nu poate gusta „pitorescul“ unui loc decît cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător. Căci el nu leagă ceea ce vede de nici o experienţă, de nici o necesitate, de nici un trecut. Sînt suspecţi, prin urmare, românii care vorbesc de „România pitorească“. România pitorească e o ficţiune turistică: produsul unei mentalităţi de român sezonier, care îşi petrece timpul în străinătate, sau în înstrăinarea citadină şi plonjează, din cînd în cînd, semiadormit, în „sînul naturii“, pentru a şi măguli patriotismul. A vorbi, ca străin, de pitorescul românesc e legitim, după cum e legitim a vorbi, ca român, de pitorescul pădurilor bavareze. Dar a vorbi, ca român, de „România pitorească“ e semn de inaderenţă la tragicul românesc, la patosul ţării şi al oamenilor.

Lawrence Durrell : Cvartetul din Alexandria

Sub titlul de "Cvartetul din Alexandria" au apărut patru romane scrise de Lawrence Durrell, prozator britanic (1912 - 1990). Cele patru romane, publicate între anii 1957 şi 1960, prezintă patru perspective diferite asupra aceloraşi evenimente şi personaje, fiecare fiind unghiul de vedere al unuia dintre personajele implicate.
Justine (1957)
Balthazar (1958)
Mountolive (1958)
Clea (1960)
Acţiunea se petrece în anii de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, în Alexandria (Egipt). Stilul acestor romane este luxuriant, Durrell abordează din perspectiva relativităţii şi a conceptelor freudiene relaţiile dintre personajele principale astfel încât e o carte pe cât de interesantă pe atât de plăcută ce nu trebuie omisă din lista de lecturi a celor, puţini câţi am rămas, ce apreciază "zăbava asupra cărţii".
Primele două volume au fost traduse în limba română de regretata Catinca Ralea, care a murit, din păcate, înainte să finalizeze proiectul. O traducere pe măsura originalului, diferenţa de stil dintre cele două romane traduse de ea si ultimele două ale tetralogiei se simte, de unde rezultă că o carte poate fi cu adevărat pusă în valoare de talentul traducătorului. Ca în orice meserie, talentul face diferenţa.
De altfel aceste romane au avut un mare succes la apariţie, s-a considerat chiar că Lawrence Durrel ar fi meritat să primească pentru ele premiul Nobel.
Cele patru volume prezintă o foarte interesantă abordare a relaţiilor interumane asupra căreia merită să medităm. Fiecare om are o perspectivă personală, unică asupra a ceea ce se întâmplă, perspectivă care rareori este aceeaşi cu a celui de lângă noi, de unde şi uşurinţa cu care apar neînţelegerile între oameni. Nimeni nu are de fapt decât propria imagine asupra evenimentelor şi/sau lucrurilor şi nu de puţine ori află cu uimire că ceea ce credea el că face spre binele altuia şi al său personal, celuilalt îi produce suferinţă, iar regretele sau scuzele nu şterg trăirea, repară relaţia dar suferinţa celuilalt aşa rămâne pe veci, îndurată...

Mihail Sebastian: „De două mii de ani…”

“Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor cîteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă odată, presupunînd că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui…
Dar fericirea mea, cînd e, este tumultoasă, obscură, făcută din nesfîrşite ocoluri, ameninţată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întîmplat ? Nu s-a întîmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă. Oricare. Că rămînem veşnic alături de ce se întîmplă, puţin mai sus, puţin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele şi evenimentele pe jumătate neterminate, să atîrne după noi, nedesăvîrşite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufleteşti pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacţii cu norocul şi nenorocul.”

Lewis Carroll: Alice in Wonderland (Alice în Ţara Minunilor)

Din cărţile copilăriei mele, una care m-a fascinat şi mă fascinează şi azi...