Copacul din fereastră...

Acum 4 ore mi-au lăsat fereastra goală de suflet...
Au tăiat copacul care înflorea în fiecare vară, copacul meu... şi tristeţea sfîşietoare după ce a fost şi niciodată nu va mai fi, dupa florile mici, albe, ca de iasomie, ce nu vor mai înflori niciodată, îmi seacă sufletul...

Nu ştiu daca noi, oamenii putem fi prieteni/iubiţi cu înţelegerea şi acceptarea deplină a celuilalt. Din experienţa mea de o viaţă, aş zice că nu putem. Avem aşteptări de la prieteni, precum şi ei aşteaptă ceva de la noi. Sîntem dezamăgiţi şi dezamăgim la rîndul nostru. Posesivi, din instinct, vrem să fim unici, noi în viaţa lor, precum vor şi ei să fie unici în viaţa noastră.
Copacul nu aştepta nimic de la mine. Eu nu aşteptam nimic de la el.
Tăceam împreună. Deschideam fereastra în dimineţile de vară şi soarele venea filtrat prin frunzele lui. Îmi dăruia blînd o altfel de lumină, o dimineaţă cum numai el ştia să-mi dăruiască. Eu îmi beam cafeaua şi fumam liniştită, apărată de crengile lui în faţa invazei solare. Ploua uneori şi ploaia era colorată în verde, privită printre frunzele lui înrourate. Era iarnă şi el era gol, cenuşiu, trist. Ca şi mine iarna...
Nu mi-a cerut niciodată să nu mă uit la alţi copaci. Nu i-am pretins niciodată să filtreze soarele doar pentru mine.
De aceea relaţia noastră a fost perfectă. Pentru că nu ceream nimic unul de la altul. Ne bucuram doar, pur şi simplu, în tăcere. Fiecare închis în bucuria lui şi fiecare bucurîndu-se de prezenţa tăcută a celuilalt.
De am putea învăţa, noi, oamenii, cum să ne bucurăm de celălalt, fără să-i cerem nimic. Să fim bucuroşi doar fiindcă există. Atît.
De-aş putea învăţa asta măcar acum...