"Seara, botgrosul din iarbă
Ne-ntoarce spatele şi se îndepărtează
Cu familia lui numeroasă şi cu prietenii.
Şi noi credem că ne aparţin. Aşa arată sfîrşitul.
Dacă a fost bine, fii fericit că a fost.
Căci nu va mai fi. Frigul începe să muşte.
Acum, că vara s-a dus, ne mulţumim
Cu prieteni vremelnici sau rămînem pustii."
Oră năruită-n văzduhuri. Oră
lăsînd o urmă arsă pe cadrane,
peste nisipul umbrei mele stinsă,
ca luna peste caravane...
Oră sfîşiată de stele-n cădere,
oră goală de culori, ciutură spartă,
turn ameţit de ploi, rostogolite de lespezi,
pădure moartă!
... Cînd te întorci, ora se cuibăreşte
în ceasornicul de lemn, ca-ntr-o casă de ţară,
lumina se retrage-n petale,
iar stelele se înapoiază, într-o cădere spre cer,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întîi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
"Ce fără cap este fata aceasta!",
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
"Ce fără inimă este fata aceasta!"
Şi aşa mai departe.
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă,
Şi nici o patimă,
Şi sîngele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Şi mi-ar rămîne numai genunchii uscaţi,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima linişte,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...
* * * * * * * * * * * * * Michael Hoppé - So You ("Solace" 2003)
________________________________
„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l ai definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi, deci, dintr-o dată, că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfîşietor de frumos? Atunci, pleacă! Ţi s-a făcut un dar, pe care nu-l iei cu tine decît întorcîndu-i spatele.
trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”
"Acesta era blestemul: singurătatea regăsită in iubire, altfel decît în lupta vieţii. Iubeşti şi ca să nu mai fii singur, ca să te însoţeşti. Dar iubind, te îndrăgosteşti de altcineva decît de omul plenar şi real – trecut, prezent şi viitor – pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire al dragostei."
"Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat."
Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină, Unde plopul se înalţă în sunete argintii, Unde-s pietre şi stele.
Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă, Băiatul priveşte cu ochi de cristal, Se trezeşte înfloritul vînt, cîntec de pasăre asemenea morţii, Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.
E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi; Şi luna Căzînd cu sclipăt în apele triste. Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit, Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine. __________________________________________________
Acum 4 ore mi-au lăsat fereastra goală de suflet...
Au tăiat copacul care înflorea în fiecare vară, copacul meu... şi tristeţea sfîşietoare după ce a fost şi niciodată nu va mai fi, dupa florile mici, albe, ca de iasomie, ce nu vor mai înflori niciodată, îmi seacă sufletul...
Nu ştiu daca noi, oamenii putem fi prieteni/iubiţi cu înţelegerea şi acceptarea deplină a celuilalt. Din experienţa mea de o viaţă, aş zice că nu putem. Avem aşteptări de la prieteni, precum şi ei aşteaptă ceva de la noi. Sîntem dezamăgiţi şi dezamăgim la rîndul nostru. Posesivi, din instinct, vrem să fim unici, noi în viaţa lor, precum vor şi ei să fie unici în viaţa noastră.
Copacul nu aştepta nimic de la mine. Eu nu aşteptam nimic de la el.
Tăceam împreună. Deschideam fereastra în dimineţile de vară şi soarele venea filtrat prin frunzele lui. Îmi dăruia blînd o altfel de lumină, o dimineaţă cum numai el ştia să-mi dăruiască. Eu îmi beam cafeaua şi fumam liniştită, apărată de crengile lui în faţa invazei solare. Ploua uneori şi ploaia era colorată în verde, privită printre frunzele lui înrourate. Era iarnă şi el era gol, cenuşiu, trist. Ca şi mine iarna...
Nu mi-a cerut niciodată să nu mă uit la alţi copaci. Nu i-am pretins niciodată să filtreze soarele doar pentru mine.
De aceea relaţia noastră a fost perfectă. Pentru că nu ceream nimic unul de la altul. Ne bucuram doar, pur şi simplu, în tăcere. Fiecare închis în bucuria lui şi fiecare bucurîndu-se de prezenţa tăcută a celuilalt.
De am putea învăţa, noi, oamenii, cum să ne bucurăm de celălalt, fără să-i cerem nimic. Să fim bucuroşi doar fiindcă există. Atît.
De-aş putea învăţa asta măcar acum...
„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît 
trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”
Acum 4 ore mi-au lăsat fereastra goală de suflet... 
