"Seara, botgrosul din iarbă
Ne-ntoarce spatele şi se îndepărtează
Cu familia lui numeroasă şi cu prietenii.
Şi noi credem că ne aparţin. Aşa arată sfîrşitul.
Dacă a fost bine, fii fericit că a fost.
Căci nu va mai fi. Frigul începe să muşte.
Acum, că vara s-a dus, ne mulţumim
Cu prieteni vremelnici sau rămînem pustii."
"Musique de soie et d'ombres qui glissent et se replient sur elles-mêmes
comme des chevelures d'eau, musique imprégnée d'obscurité et légère
comme le souffle d'une fleur emmurée, musique qu'un oiseau étourdi de
nuit aurait laissé avant de partir on ne sait où..."
Lepo Sumera (1950 - 2000), compozitor estonian despre care puteti citi aici: http://www.sumera.ee/?id=41
Compoziţia lui, intitulată simplu, "1981" m-a fascinat cu un an în urmă şi continuă să ma fascineze şi azi, mi se pare extraordinară, vă invit să o ascultaţi în interpretarea unei tinere pianiste.
Fascinaţia mea faţă de piesă (pentru semnalarea căreia îi mulţumesc unui prieten virtual) m-a determinat să fac şi un clip, reuşit sau nu, nici nu mai contează, în el am pus versurile lui Nichita Stănescu şi... o parte din mine.
Vitraliu
Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunînd pierdutele-i pătrate.
Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.
Cînd te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.
"Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilorcîteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă odată, presupunînd că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui…"
"Dar fericirea mea, cînd e, este tumultoasă, obscură, făcută din nesfîrşite ocoluri, ameninţată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întîmplat ? Nu s-a întîmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”
„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă. Oricare. Că rămînem veşnic alături de ce se întîmplă, puţin mai sus, puţin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele şi evenimentele pe jumătate neterminate, să atîrne după noi, nedesăvîrşite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufleteşti pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacţii cu norocul şi nenorocul.”
Albumul "Your Man" a primit doua nominalizari la premiile Grammy in 2007: o nominalizare pentru Best Male Country Vocal Performance si una pentru Best Country Album"
Un cintec de pe al doilea album al acestei cintarete din Coasta de Fildes, cintat in Malinké. Coregrafia : Dobet si Rachelle Agbossou, clip realizat de Guido Welkenhuizen.
English Translation:
don't be so hard on yourself
you can stop seeing black
you can still take a step towards the light
a single step that changes everything
it's never too late
stop not hearing anything
don't say that you are alone
your parents do everything to reason with you
they advise you every day
you prefer to profit from life as you hear it
without doing anything with your existence
you do nothing to be appreciated
we can all succeed in life, don't forget
don't lower your arms, God is beside you
you just have to seize the moment
don't wait any longer, the years will pass
open your eyes to see in front of you.
I saw someone again today who remembered me and you
They asked all the same old questions, I gave the same excuse
They said "What a shame, what a shame, to lose a love so fine"
But I never lost you, I never lost you,
I never lost you, you were never mine.
I kept on believing what I wanted to believe
The unspoken promises that you could never keep
But it's a sin, oh, it's a sin to tell yourself a lie
I never lost you, I never lost you,
I never lost you, you were never mine.
Did you give all that you gave me just because I needed you
But when I needed all your love completely was it more than you could do
Sometimes deep in the night when I hold you in my dreams
I get lost in your loving touch, baby, I can't believe how real it seems
And I know, yes I know, I'll have you till the end of time
'Cause I never lost you, I never really lost you
I never lost you, 'cause you were never mine
I never lost you, I never really lost you
How could I lose you, you were never mine.
Şi o felicitare primită de la bunul meu amic, V.C. Remarcabil talentul de parodist al amicului, eu am rîs copios şi vă invit să rîdeţi măcar pe jumatate cît am rîs eu ca personaj principal, şi secundar, şi terţiar :)). O mică explicaţie e necesară: "Mimita" sînt tot eu, aşa mi-a putut pronunţa numele fiica cea mică a prietenului ce semnează ca autor, încă în viaţă :)), textul de mai jos.
"Cum n-avui niciun chef de urări, lăsai clasicii să te comemoreze - voi, literaţii, între voi!
I pak dau ştire domniei tale za lucrul timpului, cum am auzit eu că îmboboceşti a multa oară.
I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Hunedoara de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale 54 de primăveri ce ştii şi domniia ta pre Sâmbăta în jos.
I pak să ştii că trimit den ale mele alte 54, că domniia ta eşti înţeleaptă şi să le păzeşti cum ştii mai bine. (Email Neacşu)
Fost-au această Domniţa Luminiţa om nu mare la status, mânioasă şi de grabu vărsătoare de sânge de abonat nevinovat; de multe ori la raiduri rădea fără judeţu. Amintrilea era om întreg (chiar mai mulţi!) la fire, neleneşă, si lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, (ghinion!) acolo o aflai. (Grigore Stereo)
- Mimita... şi mai cum?
- E destul atâta: Mimita - de vreme ce şi dumneata o cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie s-o cunoaştem: o întâlnim atât de des - în prăvălii, pe mess, pe trilu, pe blog, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, la telefon, în restaurant, la Grădinus - în fine pretutindeni.
Mimita e olteanca de Ardeal par excellence. Ea nu e nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e o damă potrivită în toate; dar ceea ce-o distinge, ceea ce-o face să aibă un caracter marcat este spiritul ei original şi inventiv.
Mimita are o magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de întrebări şi răspunsuri (ea întreabă, ea răspunde!), de poezii şi videoclipuri cari fac deliciile celor ce au fericirea s-o cunoască şi nefericirea să nu mai scape de ea.
A dracului Mimita! (Neica Caragiale)
La mulţi (şi literari) ani! "
_________________________
Acum 4 ore mi-au lăsat fereastra goală de suflet...
Au tăiat copacul care înflorea în fiecare vară, copacul meu... şi tristeţea sfîşietoare după ce a fost şi niciodată nu va mai fi, dupa florile mici, albe, ca de iasomie, ce nu vor mai înflori niciodată, îmi seacă sufletul...
Nu ştiu daca noi, oamenii putem fi prieteni/iubiţi cu înţelegerea şi acceptarea deplină a celuilalt. Din experienţa mea de o viaţă, aş zice că nu putem. Avem aşteptări de la prieteni, precum şi ei aşteaptă ceva de la noi. Sîntem dezamăgiţi şi dezamăgim la rîndul nostru. Posesivi, din instinct, vrem să fim unici, noi în viaţa lor, precum vor şi ei să fie unici în viaţa noastră.
Copacul nu aştepta nimic de la mine. Eu nu aşteptam nimic de la el.
Tăceam împreună. Deschideam fereastra în dimineţile de vară şi soarele venea filtrat prin frunzele lui. Îmi dăruia blînd o altfel de lumină, o dimineaţă cum numai el ştia să-mi dăruiască. Eu îmi beam cafeaua şi fumam liniştită, apărată de crengile lui în faţa invazei solare. Ploua uneori şi ploaia era colorată în verde, privită printre frunzele lui înrourate. Era iarnă şi el era gol, cenuşiu, trist. Ca şi mine iarna...
Nu mi-a cerut niciodată să nu mă uit la alţi copaci. Nu i-am pretins niciodată să filtreze soarele doar pentru mine.
De aceea relaţia noastră a fost perfectă. Pentru că nu ceream nimic unul de la altul. Ne bucuram doar, pur şi simplu, în tăcere. Fiecare închis în bucuria lui şi fiecare bucurîndu-se de prezenţa tăcută a celuilalt.
De am putea învăţa, noi, oamenii, cum să ne bucurăm de celălalt, fără să-i cerem nimic. Să fim bucuroşi doar fiindcă există. Atît.
De-aş putea învăţa asta măcar acum...
