DE CE SCRIU, SÎNT ÎNTREBAT, ŞI ÎN CE CRED.Nu, nu am cum să fac faţă unor chestiuni atît de grave decît încercînd să glumesc. Să spun, de pildă, în glumă, că scriu poezii pentru că sunt scurte. O dimineaţă de aşteptare exasperată (lecturi, cafele negre, muzică, telefoane, strigăte ale trecătorilor, lătrături) poate fi răscumpărată de douăzeci de cuvinte notate în grabă, la sfîrşit, puţin după ce ai renunţat la orice speranţă. Sau să spun, tot în glumă, că m-am plictisit de cînd joc rolul mortului. Sau că modul în care unele din versurile mele îşi afişează tristeţea e indiscret, impudic, nepoliticos: un om binecrescut trebuie să ştie să-i arate lumii numai chipul său senin (care există, nu se poate să nu fie!). Dar dacă eu sînt prostcrescut, ce să fac? Încerc să dreg ce se poate drege şi încerc cu atîta insistenţă să fiu voios încît pînă la urmă, de oboseală, de istovire, de epuizare, mă apucă plînsul. De ce oare? Doar universul pe care-l contemplu în versurile mele (cel de-al doilea război mondial, Auschwitz, Hiroşima, criza mondială, ameninţările) e atît de voios! De-a dreptul încîntător, nu? Şi apoi, dacă nu-mi place, n-am decît să mă uit în altă parte. În Lună, de pildă. Dar ce văd, uitîndu-mă la Lună? Văd - ca într-o mai veche emisiune de televiziune - o cameră mică, un divan, nişte fotolii, scrumiere, ţigări. În cameră stau de vorbă patru oameni care se străduiesc să fie destinşi şi nu prea izbutesc, care se chinuie să pară binevoitori, deschişi, comunicativi... Dar au cam treizeci de ani fiecare şi arată de cincizeci. Chelii, riduri, ticuri. Şi sînt cosmonauţi. Unii au fost în lună, alţii or să se ducă. Nişte savanţi obosiţi care vor să ne amăgească, optimişti nevoie mare, permiţîndu-şi de dragul nuanţelor să mai şi ofteze din cînd în cînd. Să spun că scriu pentru că eu sînt oftatul lor. În Lună am fost de nenumărate ori. Nici o ispravă. De altfel, chiar şi acum, în momentul acesta, dactilografiez literă după literă tot în Lună.
Desigur, glumesc, altceva ce să fac? Glumesc, s-a-nţeles! Da, să trăiţi! îmi răspund tot singur.
Dar acest milităresc "să trăiţi!" - care are un sens! - mă pune pe gînduri. Astfel încît mă întorc şi zic că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici măcar în glumă. Pentru că de trăit trebuie să trăim, asta e sigur. Altceva mai bun decît viaţa nu cunoaştem. Şi nici altceva mai rău decît moartea nu ştim. Transcriu dintr-o carte a lui Canetti: "Această duioşie tremurătoare pentru om, cînd ştii că ar putea să moară în curînd; acest dispreţ pentru tot ce mai înainte ai socotit a fi valoros sau nu la el, această iubire lipsită de responsabilitate pentru viaţa, pentru trupul, ochiul, respiraţia lui. Şi cînd se vindecă, îl iubeşti încă mai mult, şi-l implori să nu mai moară niciodată."
Eram adolescent cînd mi s-a comunicat solemn că un mare gînditor, gîndindu-se şi răsgîndindu-se, şi-a tot pus întrebări, ce să fie omul, ce să fie existenţa, ce să fie frumosul, şi a ajuns în cele din urmă, după ani şi ani, la concluzia că 'frumosul e viaţa'. S-a scremut un munte şi... Pentru că gînditorul acela era într-adevăr un personaj uriaş, iar banalitatea propoziţiei mi s-a părut cutremurătoare. Ea chiar este astfel: cutremurătoare. Şi banalitatea. Şi propoziţia. Chiar dacă desemnează numai genul proxim, nu şi diferenţa specifică. Pe steagul meu, pe modestul meu steag personal stă scris chiar aşa: frumosul e viaţa. Îmi citesc micul steag şi rîd de platitudinea observaţiei-concluzie. Îl recitesc şi mă gîndesc că, la urma urmei, acesta e totuşi adevărul, nu?
Şi iată că, renunţînd să glumesc, am devenit prea serios. Şi folosesc vorbe mari. Vorbesc de un steag al meu, al versurilor mele. Acest steag, oricît de modest, nu există. Poate doar... Da, poate doar ca în acel muzeu al războiului şi al victimelor lui... Se aflau acolo treiezeci şi nouă de steaguri - între care şi al României, şi al Poloniei, şi al Franţei, şi al U.R.S.S. - steagurile tuturor naţiunilor ai căror reprezentanţi au fost asasinaţi în lagăre, de hitlerişti. Pe locul celui de-al patruzecilea steag era o mică placă de bronz pe care scria că au fost ucişi de Hitler, în mod mîrşav, zeci de mii de ţigani - onorată să le fie memoria ! - iar acea plăcuţă de bronz în amintirea ţiganilor asasinaţi ţine loc de steag. Pentru că nu există un steag al ţiganilor... Să spun că pe mica placă de bronz (imaginară) ce ar trebui să amintească de mine aş grava cuvintele "viaţa obligatorie". De asta scriu, în asta cred: în obligativitatea absolută a vieţii. Deci, unei banalităţi - frumosul e viaţa - îi adaug încă una: viaţa e obligatorie. Şi mă mulţumesc cu atît. Poate că e puţin. Chiar? Mă întreb, dar (vorba dramaturgului) cine-mi răspunde? Oricum, despre obligativitatea vieţii voi mai scrie.
(Florin Mugur - Schiţe despre fericire, Editura Cartea Românească, 1987, pag. 168-170)
_____________________________________________________
Alte fragmente din cartea lui Florin Mugur aici:
Florin Mugur - Biblioteca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu