„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l ai definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi, deci, dintr-o dată, că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfîşietor de frumos? Atunci, pleacă! Ţi s-a făcut un dar, pe care nu-l iei cu tine decît întorcîndu-i spatele.
"Cînd am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atît de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încît vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. "Bătrîne, gata!" mi-a spus pînă la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrîne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi cîteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu cînd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zîmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrîne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..." De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita". _____________________________________________
Doru Iftime, redactor-şef la revista "The One", i-a luat un interviu lui Mircea Cărtărescu din care am extras fragmentele de mai jos. Interviul îl puteţi citi integral aici: Facebook, cărțile și Cărtărescu. Doru Iftime: Cum de nu ești pe Facebook? "Am fost o săptămână, acum câteva luni. M-am lămurit și am ieșit. Nu m-a interesat absolut nimic din ce e acolo. Nimic din ce s-a postat pe ”zidul” meu nu m-a interesat (pisoii care abia se născuseră ai cuiva, ce concert rock a a mai văzut altcineva, ce muzică ascultă, ce preferințe politice are). Eu am jurnalul meu, care îmi ține loc și de Facebook, și de Twitter și de toate. E un jurnal pe hârtie, scris cu pixul, de 35 de ani încoace. El îmi ține loc de lume virtuală. Cei mai mulți tineri nu mai trăiesc în realitate, ci în tot felul de lumi virtuale, în World of Warcraft, Twitter și Facebook și până ajung să dea ochii cu realitatea trece o vreme și bănuiesc că e destul de șocant pentru ei. În lumile virtuale îți poți organiza viața cum îți place, ești la adăpost. Facebook și Twitter sunt lumi compensatorii, aș spune. Sunt vise cu ochii deschiși. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viață, ai impresia că ești cetățean al universului fiindcă poți coresponda cu inși din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înșelătoare, sunt niște frumoase autoamăgiri. Oamenii aveau altădată vieţi cu mult mai autentice decât avem noi acum". Doru Iftime: Dar tu însuți, prin munca ta, promovezi visul. Poezia și literatura, în general, vorbesc mult despre vis. "Visurile sunt de multe feluri. Una este visul literar, care înseamnă explorarea și exploatarea unei lumi interioare, cunoașterea de sine, curiozitatea față de continentul tău interior; alta sunt visele acestea sociale, care sunt vise casnice, vise domestice. Sunt vise fără ambiții, cu un rol compensator. În viață nu-ți merge întotdeauna bine și trebuie să te confrunți cu ceilalți, cum spunea Rilke: „Noi, oamenii, când una vrem simțim întreagă împotrivirea celuilalt”. În schimb, aici ești stăpânul realității și ți se compensează scăderile, neputința și sentimentul de inutilitate din timpul vieții. Eu cred că aceste mecanisme foarte deștepte au fost inventate tocmai pentru a umple golul interior al omului pe care Patapievici îl numește ”recent”, care nu mai are pentru ce trăi în afară de gadgeturi și vise cu ochii deschiși. Totuși, trebuie să privim în față aceste evoluții. Lumea civilizată a ajuns la un moment de cotitură. Se mută în virtual. Cartea nu mai este centrul culturii, cultura însăși nu mai este centrul civilizației. Se inventează altceva sub ochii noștri. În ultimii zece ani lumea se schimbă cu o viteză extraordinară și nu sunt împotriva acestei schimbări. Sunt un spectator al ei, un spectator atent, care ar vrea să fie și aici, și dincolo. Eu nu sunt un om care privește spre trecut și se cramponează de lumea culturii mari și a cărții. Îmi place să fac surfing pe cât mai multe domenii. Așa că am fost fericit și eu, ca toată lumea, când am putut să-mi permit un iPhone. Acum mă gândesc la iPad și așa mai departe. Sunt foarte pus la punct și foarte integrat în lumea computerului. Dar una-i una și alta-i alta. Literatura mi-o scriu, de când lumea, cu pixul pe hârtie. Citesc cărți care miros a carte veche. Îmi place acest miros, dar în același timp am o mare curiozitate pentru ceea ce se întâmplă. Mi-aș dori, foarte mult mi-aș dori să fiu cu 30 de ani mai tânăr în momentul acesta. Pentru că este o bravă lume nouă în fața noastră, se întâmplă ceva, tot mai acut și mai evident. Heidegger spunea că tehnologia este metafizică. În clipa aceasta înclin să-i dau dreptate. Tehnologia, adică puterea de a schimba lumea în jurul nostru, duce la schimbări spirituale extraordinare. Oamenii tineri nu mai citesc pe hârtie, ei sunt obișnuiți cu ecranele, nu cu pagina de carte. Până și eu am citit de curând „Istoriile” lui Herodot pe iPhone (unde am o ”bibliotecă” de vreo 500 de cărți). În condițiile acestea vechile habitudini ale cititului se schimbă. Duc spre altceva, Dumnezeu știe spre ce. Tinerii de azi citesc mult mai puțin decât citea generația mea, din motive lesne de înțeles și explicabile sociologic. În schimb, și-au păstrat lucruri care trebuie întotdeauna prețuite la oamenii tineri – cei mai mulți sunt foarte ingenui, foart onești, foarte candizi. Iar blogurile i-au obișnuit cu sinceritatea. Blogurile au multe metehne, dar au și marele avantaj că poți să-ți spui sincer, direct, deschis, fără nici un fel de inhibiții, părerea în orice privință. De pildă, există bloguri literare în care oameni care nu sunt foarte școliți în literatură spun: „Cartea asta mi-a plăcut, asta nu.” Am văzut și lucruri de genul „Marquez e o porcărie, nu-mi place.” E dreptul omului să spună pe blogul lui că nu-i place, nu trebuie pus la stâlpul infamiei, cum se întâmpla înainte dacă afirmai într-o revistă lucrul acesta. Așa încât lumea nouă, așa cum o văd eu acum, are părțile ei bune și părțile proaste, ca orice lume".
"Cînd călătoreşti cu bani măsuraţi şi aloci fiecărei zile o sumă fixă, pe care te străduieşti să nu o depăşeşti, ai, în fiecare dimineaţă, bucuria de a dispune din nou de suma întreagă, cea care se epuizase în ajun. Aşa îmi închipui iertarea creştină. După fiecare bilanţ perdant, ţi se dă şansa să o iei de la început. Fiecare zi de după păcat (şi de după iertare) reîncepe în puritate".
(din revista "DILEMA VECHE" unde puteti citi intregul articol)
"Moartea e un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de cîte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfîşie sufletul de teamă, jale, disperare.
Toate raţionamentele se sfîrşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura mîngîiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are nici lumînarea asta în mînă, acela pur şi simplu poate să înnebunească la gîndul nopţii veşnice".
(Henryk Sienkiewicz)
Andrei PLEŞU despre prima întîlnire televizată a prezidenţiabililor:
Cred că pot asuma, în mod legitim, postura obiectivităţii. Am devenit „obiectiv“ nu pentru că m-am străduit să gîndesc la rece, nu pentru că nu am simpatii de partid şi nici pentru că îmi contemplu ţara de la distanţă, cu un ochi clinic. Am devenit obiectiv pe bază de oboseală şi melancolie. Sînt un conglomerat de dezamăgiri. După douăzeci de ani de libertate şi democraţie, nu mi-a rămas întreagă nici o speranţă, nici o iluzie. N-am reţinut, în acest interval, nici un personaj politic de anvergură. Nu ştiu să explic acest marasm crepuscular. Să fie consecinţa „zbuciumatei noastre istorii“ care ne-a lăsat fără oase, să fie vreun defect etno-genetic ireparabil, vreo combinaţie de inerţie fanariotă şi sminteală comunistă, sau e vorba numai de stricta mea, pre-senilă, acreală? Fapt e că nu mai am porniri constructive, entuziasme, pasiuni contingente. Sînt demobilizat. Şi, ca atare, „obiectiv“. Din perspectiva acestei triste obiectivităţi, am contemplat fără nici un frison partizan dezbaterea de vinerea trecută a celor trei prezidenţiabili. Textul pe care îl citiţi a fost scris a doua zi, în sîmbăta dinaintea alegerilor. Nu ştiu ce-o să iasă şi nu ştiu eu însumi cum am să votez. Voi merge la vot pentru că am pledat pentru votul obligatoriu şi trebuie să fiu consecvent. O idee ar fi să dau un vot nul, alta – să votez cu Crin Antonescu în primul tur şi, în al doilea, cu Băsescu, ţinîndu-mă de nas – cum spusese Adam Michnik că va vota pentru un al doilea mandat al lui Lech Walesa. Ceea ce am văzut vineri seara n-a fost însă de natură să-mi limpezească opţiunile(...).
Citeşti o poezie - şi e extraordinară, simţi, deşi nu înţelegi încă aproape nimic şi nu ai luat cunoştinţă decît de faptul că, uite, ai citit şi acum reciteşti o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e aşa şi nu altfel. Îţi trec prin cap cu blîndeţe gînduri nespus de banale, şi nu te grăbeşti să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înţelegi din prima clipă, îţi trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Şi citeşti iar poemul "Pretext de conversaţie" din volumul Constanţei Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porţelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din faţă/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deşi/ cu lume multă de babilon secret/ toţi vorbind unii cu alţii unii fără alţii/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca nişte ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deşert sărac sanatoriu în munţi/ chilie deşert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îţi iese în faţă oglinda/ ca o fiinţă care te pălmuieşte// l-aş fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toţi vorbind unii cu alţii/ unii fără alţii/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deşert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porţelan/ celorlalţi nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îţi sare în faţă/ oglinda ca o fiinţă şi te pălmuieşte blînd." O lume de cuvinte: blîndeţe, toarte de porţelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile şi dureroasele probleme ale sfîrşitului de secol douăzeci decît smîngălind nişte cuvinte pe hîrtie şi obligîndu-le să scoată un fel de şoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie? O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversaţie", dar şi o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulţi vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) şi cu două personaje individualizate: poetul şi un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, niţel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" şi vede ceea ce altora le scapă, coroana de porţelan pe care o poartă poeta. Un lucru obişnuit, dar fără de care nu se poate trăi, aşa, pentru că nu se poate, pentru că în absenţa poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.
(din volumul "Schiţe despre fericire", Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, pag.163-164) _______________________________________________________
"În jurul meu se întîmplă tot mai multe lucruri pe care nu le înţeleg. Ca şi cum aş trăi într-o lume şi într-o ţară străine. Sau într-un timp din alt ciclu cosmic. Ar putea fi unul dintre simptomele – clasice – ale îmbătrînirii. Dar ar putea fi şi semnul unei mutaţii radicale în felul de a fi al oamenilor, un cîrcel istoric, o sincopă neprevăzută în evoluţia mentalităţilor. Cînd spun „nu înţeleg“ nu am în vedere perplexitatea pe care orice ins normal o resimte, uneori, dinaintea unei enigme, a unei pagini sibilinice de filozofie, a unei ecuaţii dificile. E vorba de cu totul altceva: nu de lucruri „greu de înţeles“, ci de fapte simple, evidente, pe care însă nu le poţi justifica raţional. E vorba de chestii şui, pe dos, în răspăr, în derivă. E vorba de bazaconii, năzbîtii, drăcovenii, sminteli, trăznăi, suceli, comédii, minunăţii, ciudăţenii şi spaime. Te simţi paraşutat într-o menajerie de corcituri, într-o zoologie hibridă, cu care nu poţi comunica, oricîtă bunăvoinţă ai pune la bătaie.
N-o să dau exemple subtile, n-o să alunec în metafizică. Mă voi mărgini la cîteva mărunţişuri cotidiene, din cele pe care le poate recolta oricine citind ziarele sau uitîndu-se la televizor. Nu înţeleg, de pildă, cum poate cineva să-şi mănînce viaţa şi nervii bombănind acru, seară de seară, în studiourile cîtorva şezători televizate. Nu li se face lehamite? Nu îi înţeapă ficatul? Nu se plictisesc de ei înşişi şi de monotonia veştilor proaste? Merită să fii colecţionar de bube? Merită să fii, la nesfîrşit, bătăuşul de serviciu? Pe de altă parte, nu înţeleg cum poate cineva ocupat să dea cu bîta, cu tifla, cu gura, ani în şir, să fie hipersensibil cînd capătă, la rîndul lui, o zgîrietură, un bobîrnac, o scatoalcă. Dl Ciutacu, de exemplu, practică zilnic atacul. N-are mamă, n-are tată. E gata să zică orice despre oricine, dacă îi vine la îndemînă, dacă o cere ratingul, bîzdîcul propriu sau patria. Dar ferească Dumnezeu să fie victima unui tratament asemănător. Asta nu! Asta nu se poate tolera. Ce spune dl Ciutacu? Tocmai ce i se poate reproşa lui însuşi: că „nu e în regulă să spui orice despre oricine!“. Drept care Domnia Sa face reclamaţii la CNA, invocă dreptul la imagine, la libertatea de expresie, la respect. Foarte sensibil e şi dl Badea. Dînsul face băşcălie, în fiecare seară, de te miri cine. E nemilos, e zglobiu, e feroce. Ei şi? „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!“ (Bună vorbă, trebuie să recunosc.) Dacă însă cineva ripostează, dl Badea, care nu pare nici neinteligent, nici lipsit de umor, intră în colaps. Se dedică trup şi suflet statuii personale şi îşi demolează sîngeros preopinentul. Îl demolează? E mult spus. Căci iată încă un lucru pe care nu-l înţeleg: cum poate un băiat deştept să nu găsească în tolba sa de pamflete şmechere decît ceva de genul „prostule!“, „obsedatule sexual!“, şi altele, de aceeaşi fineţe? Cu un asemenea arsenal poţi mitralia orice, dar nici tu nu rămîi într-o postură prea onorabilă. (În paranteză fie spus, e plină literatura lumii de „obsedaţi sexual“, de la Boccaccio la Ion Creangă). Fapt e că există, cum vedem, campioni ai execuţiilor „pe sticlă“, care ţipă ca din gură de şarpe cînd cineva vrea să-i execute pe ei.
Ca torţionarii care leşină cînd li se face o injecţie. Nu înţeleg. Nici pe dl Radu Moraru nu-l înţeleg, deşi am o slăbiciune pentru Domnia Sa. Mi se pare un tip onest şi bine intenţionat. Dar îl văd decis să facă o curăţenie temeinică în ograda presei, alături de un domn pe care cu cîteva seri înainte l-am văzut vorbind despre „kaghebistul Dinescu“, în cel mai pur stil vadimtudorescian. Trec peste generoasa contribuţie a dlui Moraru la consolidarea publică a monumentelor Becali şi Vadim. „Sînt şi ei oameni!“ – zice Naşul. Păi şi Ciutacu e om. Toţi sîntem oameni, ceea ce nu ne califică pentru postura de invitaţi în studioul din Calea Victoriei. Ori ai criterii, ori n-ai. Şi dacă n-ai, n-ai cum să faci curăţenie. Şi nici nu e indicat să amendezi securiştii, recurgînd la serviciile Securităţii...
Dar parcă pe Cornel Nistorescu îl înţeleg? Cum poate un gazetar care a trăit şi a scris şi înainte de ’89 să se războiască dîrz cu Horia-Roman Patapievici lovind în taică-său? De unde acest reflex poliţienesc? O minimă cuviinţă, un minim cod cavaleresc, un minim sentiment al onoarei şi, aş spune, un minim bun gust ar fi trebuit să-l oprească. Dar dl Nistorescu nu-şi pune nici probleme de stil, nici probleme de consecvenţă. Cînd mă gîndesc cui e dispus dumnealui să-i treacă cu vederea turpitudinile, îmi spun că e mai curînd o virtute să-i devii antipatic. Nu înţeleg. Sînt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nu-i înţeleg nici pe guvernanţii, nici pe opozanţii de la guvern, nu înţeleg notorietatea la care ajung tot soiul de golani pomădaţi, nu înţeleg nici de ce unele emisiuni de divertisment au un aer de bordel, nici de ce criza produce atîtea jipane şi jipanele – atîta criză. Acest articol ar putea continua indefinit. Dar mă opresc deocamdată. Poate că stupoarea mea crescîndă nu e decît un simptom, clasic, de îmbătrînire.
(articol preluat din revista DILEMA VECHE Anul VI, nr.292 - 17 septembrie 2009)
(Articol apărut în DILEMA VECHE, Anul VI, nr.267 - 27 martie 2009)
Criză? Apocalipsă? Mare apocalipsă? Sau una mai mică? (...) A savura din plin bucuriile minimale – iată una din experienţele ireductibile ale bucuriei în Răsăritul european înainte de 1989. Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple“. Una e să te bucuri de o bucată de pîine caldă şi de un pahar cu vin, întorcînd spatele restaurantului sofisticat de peste drum, şi alta e să te bucuri pur şi simplu că ai pîine şi vin. Aş spune că Vestului îi erau accesibile, în mai mare măsură decît nouă, bucuriile simple.
Noi eram în situaţia de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condiţiile în care trăieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativităţii. Dar, obligîndu-ne să ne concentrăm asupra bucuriilor minimale, ne-a văduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmă a omenescului. Trebuie să adaug că unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine, a mobilizării supraomeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese un adevărat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictatură era „rezistenţa prin mîncare“. Am sabotat furor-ul comunist al austerităţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cărui rezultat a fost constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura, laborios, cele necesare, a pîndi momentul (şi locul) distribuţiei fulgurante a mărfii (a măslinelor, de pildă), a conserva ritualul domestic al mesei şi al sărbătorilor, a oferi oaspetelui străin un prînz suficient de bun ca el să nu mai înţeleagă nimic din discursul despre sărăcie al gazdei – toate acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost forme de rezistenţă mult mai răspîndite decît se crede. În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decît un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.
Diferenţa dintre cele două jumătăţi ale Europei avea, pentru fericitul care se întîmpla să călătorească spre Vest, inevitabile conotaţii comice. La primele mele contacte cu piaţa „capitalistă“, am stîrnit perplexitatea multor negustori punînd întrebări de neînţeles pentru modul lor de viaţă. Intram, de pildă, într-o brutărie şi întrebam: „Aveţi pîine?“. În prima clipă, cel întrebat amuţea. Glumeam? Eram idiot? Îl luam peste picior? „Bineînţeles că avem pîine! Ce altceva credeţi că vindem?“ Omul n-avea de unde să ştie că, în limitele experienţei mele, existenţa pîinii într-o brutărie nu era deloc de la sine înţeleasă. Cînd l-am întrebat ce anume din cotidianul occidental îl impresiona mai mult, un amic care reuşise să fugă din ţară şi se stabilise la Paris mi-a răspuns fără să clipească: „Lucrul cel mai năucitor e că dacă intri într-o berărie şi ceri o bere ţi se aduce o bere!“. Lipsa ajunsese, într-un fel, pentru noi, la fel de obişnuită ca aerul pe care îl respiram. Şi odată cu ea, capacitatea de a ne bucura de aproape nimic. De fapt, sfîrşisem prin a nu mai percepe catastrofalul lipsei. Îmi amintesc că, în februarie 1992, invitat pentru cîteva luni la Wissenschaftskolleg zu Berlin, am constatat, pe cînd îmi desfăceam bagajele într-un foarte agreabil apartament din Grünewald, că nu merge lumina. Era la amiază şi mi-am văzut de treabă nestingherit, uitînd incidentul. După două ore, totul a reintrat, oricum, în normal. La Bucureşti, lumina se întrerupea adesea, mai ales seara, cînd era nemijlocit necesară. La Berlin însă, întîmplarea a provocat o acută criză politică. Pana de electricitate dezorganizase totul: televiziunile trecuseră pe lîngă faliment, mamele nu mai putuseră încălzi la timp laptele pentru copii, semipreparatele din refrigerator se topiseră, apa caldă încetase şi aşa mai departe. Cît pe-aci să cadă Guvernul.
Bătrînul meu profesor de filosofie din ţară avusese, prin urmare, dreptate: „Ai să vezi, spunea el: sfîrşitul lumii civilizate nu va surveni în urma unei nenorociri de proporţii; totul va porni de la un fleac, de la o comoditate curentă, suspendată brusc. Va dispărea, pentru trei zile, apa minerală sau hîrtia igienică sau benzina fără plumb. Şi toţi cei pentru care lucrurile astea fac parte din necesarul subînţeles vor sfîrşi, dezadaptaţi, în marasm fizic şi psihic. Nu marea apocalipsă va fi încheierea, ci o mică apocalipsă, uşor ridicolă, dar fatală...“. În ajunul unei eventuale „mari“ apocalipse, Occidentul va fi acela care, cu minunata tehnologie de care dispune, cu extraordinarii lui specialişti, cu mijloacele sale financiare, va putea salva omenirea. Dar dacă ceea ce ne ameninţă este o mică apocalipsă, contaţi pe Europa Centrală şi de Est! Vă vom învăţa, rapid, tehnica de a trăi cu puţin, de a valorifica Ersatz-ul, de a savura nimicul.
DE CE SCRIU, SÎNT ÎNTREBAT, ŞI ÎN CE CRED. Nu, nu am cum să fac faţă unor chestiuni atît de grave decît încercînd să glumesc. Să spun, de pildă, în glumă, că scriu poezii pentru că sunt scurte. O dimineaţă de aşteptare exasperată (lecturi, cafele negre, muzică, telefoane, strigăte ale trecătorilor, lătrături) poate fi răscumpărată de douăzeci de cuvinte notate în grabă, la sfîrşit, puţin după ce ai renunţat la orice speranţă. Sau să spun, tot în glumă, că m-am plictisit de cînd joc rolul mortului. Sau că modul în care unele din versurile mele îşi afişează tristeţea e indiscret, impudic, nepoliticos: un om binecrescut trebuie să ştie să-i arate lumii numai chipul său senin (care există, nu se poate să nu fie!). Dar dacă eu sînt prostcrescut, ce să fac? Încerc să dreg ce se poate drege şi încerc cu atîta insistenţă să fiu voios încît pînă la urmă, de oboseală, de istovire, de epuizare, mă apucă plînsul. De ce oare? Doar universul pe care-l contemplu în versurile mele (cel de-al doilea război mondial, Auschwitz, Hiroşima, criza mondială, ameninţările) e atît de voios! De-a dreptul încîntător, nu? Şi apoi, dacă nu-mi place, n-am decît să mă uit în altă parte. În Lună, de pildă. Dar ce văd, uitîndu-mă la Lună? Văd - ca într-o mai veche emisiune de televiziune - o cameră mică, un divan, nişte fotolii, scrumiere, ţigări. În cameră stau de vorbă patru oameni care se străduiesc să fie destinşi şi nu prea izbutesc, care se chinuie să pară binevoitori, deschişi, comunicativi... Dar au cam treizeci de ani fiecare şi arată de cincizeci. Chelii, riduri, ticuri. Şi sînt cosmonauţi. Unii au fost în lună, alţii or să se ducă. Nişte savanţi obosiţi care vor să ne amăgească, optimişti nevoie mare, permiţîndu-şi de dragul nuanţelor să mai şi ofteze din cînd în cînd. Să spun că scriu pentru că eu sînt oftatul lor. În Lună am fost de nenumărate ori. Nici o ispravă. De altfel, chiar şi acum, în momentul acesta, dactilografiez literă după literă tot în Lună. Desigur, glumesc, altceva ce să fac? Glumesc, s-a-nţeles! Da, să trăiţi! îmi răspund tot singur. Dar acest milităresc "să trăiţi!" - care are un sens! - mă pune pe gînduri. Astfel încît mă întorc şi zic că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici măcar în glumă. Pentru că de trăit trebuie să trăim, asta e sigur. Altceva mai bun decît viaţa nu cunoaştem. Şi nici altceva mai rău decît moartea nu ştim. Transcriu dintr-o carte a lui Canetti: "Această duioşie tremurătoare pentru om, cînd ştii că ar putea să moară în curînd; acest dispreţ pentru tot ce mai înainte ai socotit a fi valoros sau nu la el, această iubire lipsită de responsabilitate pentru viaţa, pentru trupul, ochiul, respiraţia lui. Şi cînd se vindecă, îl iubeşti încă mai mult, şi-l implori să nu mai moară niciodată." Eram adolescent cînd mi s-a comunicat solemn că un mare gînditor, gîndindu-se şi răsgîndindu-se, şi-a tot pus întrebări, ce să fie omul, ce să fie existenţa, ce să fie frumosul, şi a ajuns în cele din urmă, după ani şi ani, la concluzia că 'frumosul e viaţa'. S-a scremut un munte şi... Pentru că gînditorul acela era într-adevăr un personaj uriaş, iar banalitatea propoziţiei mi s-a părut cutremurătoare. Ea chiar este astfel: cutremurătoare. Şi banalitatea. Şi propoziţia. Chiar dacă desemnează numai genul proxim, nu şi diferenţa specifică. Pe steagul meu, pe modestul meu steag personal stă scris chiar aşa: frumosul e viaţa. Îmi citesc micul steag şi rîd de platitudinea observaţiei-concluzie. Îl recitesc şi mă gîndesc că, la urma urmei, acesta e totuşi adevărul, nu? Şi iată că, renunţînd să glumesc, am devenit prea serios. Şi folosesc vorbe mari. Vorbesc de un steag al meu, al versurilor mele. Acest steag, oricît de modest, nu există. Poate doar... Da, poate doar ca în acel muzeu al războiului şi al victimelor lui... Se aflau acolo treiezeci şi nouă de steaguri - între care şi al României, şi al Poloniei, şi al Franţei, şi al U.R.S.S. - steagurile tuturor naţiunilor ai căror reprezentanţi au fost asasinaţi în lagăre, de hitlerişti. Pe locul celui de-al patruzecilea steag era o mică placă de bronz pe care scria că au fost ucişi de Hitler, în mod mîrşav, zeci de mii de ţigani - onorată să le fie memoria ! - iar acea plăcuţă de bronz în amintirea ţiganilor asasinaţi ţine loc de steag. Pentru că nu există un steag al ţiganilor... Să spun că pe mica placă de bronz (imaginară) ce ar trebui să amintească de mine aş grava cuvintele "viaţa obligatorie". De asta scriu, în asta cred: în obligativitatea absolută a vieţii. Deci, unei banalităţi - frumosul e viaţa - îi adaug încă una: viaţa e obligatorie. Şi mă mulţumesc cu atît. Poate că e puţin. Chiar? Mă întreb, dar (vorba dramaturgului) cine-mi răspunde? Oricum, despre obligativitatea vieţii voi mai scrie.
(Florin Mugur - Schiţe despre fericire, Editura Cartea Românească, 1987, pag. 168-170) _____________________________________________________
"nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decît un deal împădurit, toamna, cînd totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilaţiei, vara, a unei omogene deplinătăţi, iarna — a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întîlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Şi e de înţeles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrşitul şi slava se întrepătrund. Întregul mister al credinţei îmi pare a porni de aici: de la intuiţia morţii ca glorie. Şi ca prag al unei nesfîrşite diferenţieri. Toamna, fiecare specie încheie altfel şi fiecare individ vegetal se singularizează într o culoare proprie. În această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal şi, poate, a destinelor noastre postume… („Ştiu, vom muri, dar cîtă splendoare!“)"
"soarele de toamnă e o metaforă mai adecvată a cunoaşterii decît soarele estival, care poate duce căldura pînă la fierbinţeală şi disoluţie. „Căldura“ spiritului nu trebuie nici să topească, nici să exalte lucrurile: trebuie să le mîngîie." ___________________________________________________________________________
"să mergi printr-o livadă. Să-ţi apară dinainte un pom plin de fructe roşii. Să culegi unul şi să muşti. Să simţi gustul splendorii: carne vegetală, sucuri şi miresme. Să regăseşti în tine bucuria preistorică a celui dintîi culegător: stupoarea şi apoi desfătarea lui fără margini. În definitiv, aflîndu-se faţă-n faţă cu o femeie care ţinea în mînă un fruct, Adam a poftit fructul…"
"toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrîngem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sînt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sînt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti pînă la reflex şi transparenţă."
„nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie. Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii. Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei. __________________________________________________
Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori.
Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă. Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie.
Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.
Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zeniţiale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.
Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.
Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi. (2006) ________________________________________________________
(articol preluat din revista "DILEMA VECHE" , Anul VI, nr.287/13 august 2009)
Amatorii de artă sinceri sînt, statistic vorbind, specia cea mai rară printre vizitatorii de muzee. Predominantă este specia turiştilor, care „fac“ muzee, aşa cum „fac“ Italia sau Parisul: cu ghidul într-o mînă, cu aparatul de fotografiat în alta (chiar dacă fotografiatul e interzis) şi cu o amplă rezervă de extaze obligatorii. Într-un muzeu e musai să respiri precipitat, să priveşti umed şi să trăieşti, estetic, mici leşinuri. Din cînd în cînd, tatăl (competent), mama (emotivă) sau copiii (puberi) cheamă nerăbdători restul clanului dinaintea pieselor celebre, sufocate sub asaltul agitat al admiratorilor. Spaţiul muzeal e o colecţie de interjecţii: cultură în faza pre-epileptică a spasmului şi oftăturii.
Gesticulaţia fizică şi mentală care însoţeşte, de regulă, consumul „exponatelor“ oferă observatorului ocazia unor picante consideraţiuni etnice, mai ales cînd vizitatorii se mişcă în grup. Dacă, de pildă, grupul e alcătuit din turişti germani, el e, întotdeauna, însoţit de un ghid plătit, a cărui expertiză e exploatată maximal. Toţi îl înconjoară cu o sobrietate incoruptibilă, iau note, pun întrebări.
Nimeni nu se amuză, nimeni n-are trăiri necontrolate. Vizitarea unui muzeu e lucru serios, fără legătură cu plăcerea şi divertismentul. Taci, asculţi şi înveţi. Situaţia se răstoarnă cînd ai de a face cu grupuri de turişti latini şi, mai cu seamă, italieni. Pentru ei, ghidul e un accesoriu uşor ridicol, pretext al unui dialog dezlănţuit, la capătul căruia bietul om îşi pierde cu totul aura de specialist. Vizitatorii vorbesc (vociferează), explică, se ceartă între ei, în vreme ce ghidul stă mut şi obidit pe margine: nu ştie, nu se pricepe, se înşeală. Un relief specific au japonezii şi americanii. Japonezii par să prefere ghidul scris, broşura explicativă, aşa încît parcurg sală după sală, aproape fără să-şi ridice ochii din text. Au, mai întotdeauna, un aer hăituit, mirat, plin de griji. Ai zice că li s-a dat sarcina să verifice la milimetru dacă ce scrie la carte coincide cu ce stă atîrnat pe pereţi. Americanii, dimpotrivă, se tîrăsc prin clădire candid şi destins, în ţinută de casă, cu sentimentul că parcurg o expoziţie de curiozităţi: se simt bine, liberi de solemnităţi inutile, nerăbdători să cumpere brioşe şi suveniruri.
Dar românii? Mult mai puţin numeroşi şi deloc dispuşi să-şi investească banii într-o vizită plătită, ei se organizează după alte criterii decît cele obişnuite. O caracteristică e interesul lor pentru ceilalţi vizitatori, pentru îmbrăcămintea, comportamentul şi opţiunile lor de gust. „Hai să vedem şi noi la ce se uită ăia!“ e un principiu strategic curent, ca şi, paradoxal, inversul lui: „Hai repede la Gioconda, cît nu e înghesuială!“. Individualişti, românii preferă vizita solitară sau în grup mic (familie sau colegi de serviciu), caz în care se nasc, spontan, ierarhii de competenţă pe cît de ferme, pe atît de arbitrare: unul devine, printr-o misterioasă decantare a autorităţii, ghidul celorlalţi. Înainte de 1989, am văzut un asemenea comando de compatrioţi, trei la număr, parcurgînd pios simezele Muzeului „Van Gogh“ de la Amsterdam.
Plăcut impresionat de zelul lor cultural (mai ales că pe vremea aceea nu-mi puteam face mari iluzii cu privire la provenienţa lor profesională), i-am urmărit, discret şi sentimental, pentru a mă bucura de bucuria lor. Unul dintre ei s-a instalat prompt în postura îndrumătorului: dinaintea fiecărei lucrări fanda eficient spre etichetă pentru a le comunica, apoi, comparşilor, informaţia esenţială. Nu ştiu de ce, individul hotărîse că, în cazul în speţă, informaţia esenţială era dată. Se apleca deci să citească înscrisul de lîngă imagine, după care îşi îndrepta spinarea şi, cu o privire grea de subînţelesuri, le dezvăluia amicilor ce trebuia să reţină: 1884! Amicii dădeau meditativ din cap, cu un amestec bine simţit de comprehensiune şi perplexitate. În momentul următor, triada făcea un pas lateral dreapta, omul nostru se apleca din nou înainte, citea eticheta şi şoptea tulburat: 1884! Aceeaşi reacţie, aceeaşi manevră spre dreapta şi iarăşi: 1884! Coincidenţa începea să fie revelatoare. Unul din ceilalţi doi nu s-a mai putut stăpîni şi, confiscat de o efuziune sublimă, gata să uzurpe poziţia îndrumătorului, a gemut aporetic: „Domnule, da’ mult a mai pictat în 1884!“. Era rîndul îndrumătorului consacrat să-şi reintre în drepturi: „Ce vreţi, nu degeaba a fost un colos!“. Episodul, ca întreaga noastră istorie, e intraductibil!
________________________________________
“Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă odată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui… Dar fericirea mea, când e, este tumultoasă, obscură, făcută din nesfârşite ocoluri, ameninţată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întâmplat ? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”
„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă. Oricare. Că rămânem veşnic alături de ce se întâmplă, puţin mai sus, puţin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele şi evenimentele pe jumătate neterminate, să atârne după noi, nedesăvârşite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufleteşti pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacţii cu norocul şi nenorocul.” ______________________________
Cipriana împlineşte azi 16 ani, dar scrie ca şi cum ar avea mai mulţi, poate că unii dintre noi trăiesc doi-trei ani într-unul, altfel nu se explică maturitatea gândurilor acestei tinere adolescente frumoase şi talentate. La mulţi ani, Cipriana! şi să te văd în manualele de literatură peste 10 ani!
"Lumea are două sensuri: cu ghilimele şi fără. Intermediar este doar apostroful, care nu e însă decât un înlocuitor. Cu ipocrizie şi fără, dar mai mult cu. Şi aici intermediar nu prea ar fi, că nu ştiu să existe termenul de “semi-ipocrit”. Tot ce contează în viaţă e să ştii să dansezi. Pas de vals, strecurându-te printre adevăr şi minciună [mai aproape de adevăr dacă se poate, e simplu, se învaţă la şcoala de dans], şi un tango pătimaş în jurul sentimentelor, fie ele de ură sau iubire. Slalom vital… Să ştii să asculţi a devenit o artă. Vrei să spui ceva, şi deja nu mai auzi ce ţi se spune. Aştepţi să fie tăcere, liniştea pe care să o tulburi TU! În centrul lumii fiecăruia dintre noi tronează EU-l, când poate ar fi mai bine să troneze iubirea, altruismul, dar… se creează două lumi paralele, a noastră, în care nu mai încape nimeni, şi cea pe care ne îndurăm totuşi să o împărţim cu cei din jur. Oare care e cea cu ghilimele? Oare care dintre ele ne aparţine? Însăşi existenţa noastră ar trebui să ne mulţumească, dar o dată cu evoluţia noastră ca specie ne-au evoluat şi pretenţiile, şi nimic nu ne mai mulţumeşte. Eu îmi doresc să am timp să-i cunosc pe acei oameni pe care îi iubesc. Nimic mai mult. Cred că aşa aş fi împlinită. Pentru moment. Acum întinerim. E clipa noastră! Să o trăim!"
Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri Brancardierul român
(articol apărut în revista "DILEMA VECHE", nr.282/12 iulie 2009)
Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.
În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.
Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor.
______________________________________________
"De aproape două luni de cînd sînt la Berlin, caut semnele crizei. Se simte? Nu se simte? O poţi adulmeca pe stradă, în magazine, în ziare, în politică? Evident, nu sînt bine plasat să văd corect: privesc din afară, n-am acces la detalii, la structurile şi evenimentele de profunzime. Pe de altă parte, la cît tapaj se face, ar trebui – chiar şi eu – să percep cîte ceva, să detectez adierea malefică, să identific toxina. Cinstit vorbind, nu simt încă mare lucru. În ziare, da. Subiectul e la ordinea zilei. Şi în politică. Se apropie alegerile şi tot ce are legătură cu falimentarea unor firme, cu ameninţarea şomajului, cu şubrezirea băncilor, cu preţurile şi impozitele se foloseşte masiv în campanie.
Protejăm Opel-ul? Doamna Merkel zice da, alţii zic nu. Susţinem marea linie comercială Karstadt? Va plăti partidul social-democrat (SPD) preţul crizei, pierzînd calificarea de „partid popular“? Eu însă, simplu trăitor sezonier în marele oraş, nu simt nimic. Autobuzele continuă să-şi respecte la centimă graficul de mers, magazinele sînt pline – aceleaşi magazine pe care le ştiu de ani de zile –, cafenelele şi restaurantele sînt abundent frecventate de clienţi bine-dispuşi. Noutăţile, cîte sînt, nu mi se par spectaculoase. Uneori, în cîte un supermarket, te frapează numărul scăzut de vînzători: altădată, după primii paşi, te abordau prompt ca să-şi ofere serviciile. Acum îi cauţi cu lumînarea. Vrei să întrebi ceva şi n-ai pe cine. La casierie se nasc mici cozi, unele lucruri sînt niţeluş mai scumpe ca de obicei. Pentru o masă bună, berlinezul preferă, mai mult, parcă, decît anul trecut, restaurantele mai ieftine. Nu ştiu dacă de sărăcie, din spirit de economie sau din zgîrcenie. În orice caz, o bodegă grecească, unde capeţi ouzo gratis, iar porţiile sînt enorme, devine alegerea optimă pentru cetăţeanul local, aflat „în criză“. Dacă ar trebui, totuşi, să enumăr lucruri ceva mai îngrijorătoare, m-aş opri la două: mai întîi şantierele stradale durează mai mult (probabil prin subţierea mîinii de lucru) şi apoi dimensiunile cîinilor de companie au scăzut vizibil. Pînă anul trecut, cîinii scoşi la plimbare erau impozanţi: întîlneai la tot pasul Dogul german, Cîinele Lup, Dobermann-ul, Setter-ul (Gordon), Greyhound-ul, Labradorul, Dalmaţianul, Afganul, Boxerul, Braque-ul. Dintr-odată, priveliştea parcurilor şi a străzilor s-a schimbat. Au cîştigat Cocker-ul, Basset-ul, Beagle-ul, Schnauzer-ul, Pudel-ul, Tekel-ul pitic, Chihuahua, Pekinezul, Bichon-ul, Foxul Terrier. Semn că nici criza nu e democratică şi unanimă. Unii pierd, alţii au dinainte marea ocazie."
(Articol preluat din revista DILEMA VECHE, Anul VI, nr.273/07 mai 2009)
"Dacă priveşti de departe, dinspre apus, nu se întîmplă mare lucru. E criză, ca peste tot, cu un accent în plus, e drept, pe componenta electorală a crizei. Nu se caută atît soluţii pragmatice, cît prilejuri de a hărţui adversarul. Ştirile tari nu se referă, însă, la dificultăţile economice. Ziarele preferă divagaţia picantă. Aflăm, de pildă, că taximetristul care a omorît două tinere braşovence („un Rîmaru al Braşovului“) a fost strangulat, la rîndul lui, de un coleg de celulă.
Evident, informaţia cu privire la criză nu lipseşte. Traian Băsescu recunoaşte, de pildă, că nu trebuiau făcute, înainte de alegeri, anumite promisiuni care, acum, nu sînt sustenabile. În schimb, citim, uşuraţi, că unul dintre hoţii care au furat maşina lui Gigi Becali s-a predat, de bunăvoie, Poliţiei. Mai citim că dl Cătălin Botezatu are un băiat şi că, pe de altă parte (sau pe aceeaşi), i se pare onorant să fie iubit şi de femei, şi de bărbaţi. Bineînţeles, criza e mereu prezentă. Profesorii vor să intre în grevă, părinţii se supără, elevii jubilează. Între timp însă, Elena Udrea e gata să încalece un cal din Herghelia Mangalia pentru a stimula profiturile din turism. Asta în vreme ce Uniunea Europeană pregăteşte unele sancţiuni pentru România din cauza deficitului ei bugetar. Ceea ce nu diminuează gravitatea unei ştiri medicale, din care rezultă că dacă te loveşti la cap, rişti să-ţi pierzi simţul mirosului. Din nefericire, ştirile medicale nu se opresc aici: vine peste noi gripa porcină. După boala aviară şi cea a vacii nebune, primim, acum, o lovitură dură dinspre porci, faţă de care tusea măgărească e un fleac.
Se pregătesc pisicile asasine, cîinii turbaţi şi piţigoii cu gheara-n gît, din cauza depresiei. Între cobaii cărora le datorăm mari progrese terapeutice şi şobolanii aducători de ciumă nu e decît un pas. Dar maimuţele de la care a pornit SIDA? Dar viermii intestinali? Dar căpuşele? „Animals are better than humans!“ – se constată, adesea, în timpul emisiunilor de pe Animal Planet. Animalele sînt mai bune ca oamenii. Într-adevăr, nimeni nu ucide cu atîta candoare. Cu asta ajungem la prietenia de veacuri dintre români şi oi. La Huta Certeze, primii doi oameni din stat fac o baie de palincă printre ciobani şi mioare. Evenimentul pare, totuşi, marginal, dacă îl comparăm cu tapajul creat de apariţia unei noi vedete de televiziune: e vorba de dl Luis Lazarus, care tocmai şi-a cumpărat un Bentley şi promite că o va căuta pe Elodia tot restul vieţii, dacă va fi nevoie. Bineînţeles că e nevoie! Inventarul nevoilor e, însă, inepuizabil. Sîntem cu 130 de ani în urmă în chestia drumurilor, Tökes strigă că va fi autonomie, Voronin ne urăşte.
Din fericire, probleme au şi alţii: Berlusconi divorţează, Madam Obama face gafe, premierul Nepalului îşi dă demisia, un rus a încercat să violeze un raton. Noi însă altele avem în sufletul nostru. Domnii Băsescu şi Paleologu se leagă de ziarişti, domnul Cocoş face afaceri suspecte, numărul femeilor bătute de partenerii lor a crescut, în anul acesta, cu 45% faţă de anul trecut, iar o bunică şi-a molestat nepotul cu un patent. Care va să zică, în ciuda crizei, viaţa merge înainte. În România se întîmplă de toate şi totuşi nu se întîmplă mare lucru. Sîntem înconjuraţi de un soi de plictiseală pestriţă, de o hărmălaie soporifică. Nici restul lumii nu e într-o stare mult mai brează. Lucrurile pendulează între apocalipsă şi derizoriu. Ce se mai poate scrie pe un asemenea fundal? Şi la ce bun? Mă mai gîndesc. Pînă săptămîna viitoare."
„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît 
