Doar tu, tu ştii, iubite, ce singură-s pe lume!Şi de-am fost pururi astfel! Tu, Doamne,-ai fi aflat,
De nu cumva-n seninul zadarnic, sau prin brume,
Nu eşti decât un nume obscur şi luminat!
Mă însoţeau doar dorul de orice lucru poate,
Dispreţul vanităţii, o logică de fier,
O înfruntare-a vremii ce descompune toate,
Şi-apoi neantul, singur etern, neefemer;
Şi inima, de spaţiu mereu visând, semeaţă,
Dorinţa, ce spre oameni mereu mi-alunecam,
Şi spiritul năvalnic cu firea-i hrăpăreaţă,
Şi, rătăcind, visarea-mi, când mâinile-ţi ţineam...
(din volumul "Cinstea de a suferi")
____________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu