Citeşti o poezie - şi e extraordinară, simţi, deşi nu înţelegi încă aproape nimic şi nu ai luat cunoştinţă decît de faptul că, uite, ai citit şi acum reciteşti o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e aşa şi nu altfel. Îţi trec prin cap cu blîndeţe gînduri nespus de banale, şi nu te grăbeşti să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înţelegi din prima clipă, îţi trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Şi citeşti iar poemul "Pretext de conversaţie" din volumul Constanţei Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porţelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din faţă/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deşi/ cu lume multă de babilon secret/ toţi vorbind unii cu alţii unii fără alţii/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca nişte ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deşert sărac sanatoriu în munţi/ chilie deşert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îţi iese în faţă oglinda/ ca o fiinţă care te pălmuieşte// l-aş fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toţi vorbind unii cu alţii/ unii fără alţii/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deşert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porţelan/ celorlalţi nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îţi sare în faţă/ oglinda ca o fiinţă şi te pălmuieşte blînd."
O lume de cuvinte: blîndeţe, toarte de porţelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile şi dureroasele probleme ale sfîrşitului de secol douăzeci decît smîngălind nişte cuvinte pe hîrtie şi obligîndu-le să scoată un fel de şoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie?
O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversaţie", dar şi o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulţi vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) şi cu două personaje individualizate: poetul şi un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, niţel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" şi vede ceea ce altora le scapă, coroana de porţelan pe care o poartă poeta. Un lucru obişnuit, dar fără de care nu se poate trăi, aşa, pentru că nu se poate, pentru că în absenţa poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.
(din volumul "Schiţe despre fericire", Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, pag.163-164)
_______________________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu