Ceva de fructe roşii, de frunza mărului,
de apă luminată.
O goană rece de aripi,
ochiul salciei asupra
grumazului tău.
Patimă fără trecut,
ce pot spune
să-mi pară bine?
Pereche nemişcată îţi sunt
şi nu-ţi cer să te-nduri
şi nu vreau să te iubesc acum.
Minunată poate fi,
dementă liniştea aceasta,
minunat gîndul meu
închis în zale de sticlă.
_____________________________
Despre poetul Marius Robescu scrie Florin Mugur:
" << Şi cum oare se termină toate acestea? / Te surprinzi într-un colţ / plîngînd de bucurie în hohote: / neîntrerupt îţi bate inima în piept ca într-un perete.>>
Nu plîngem întotdeauna de bucurie. Marius Robescu, autorul acestor versuri, Marius Robescu, omul perfect echilibrat (şi perfect dezechilibrat, ca orice mare poet) s-a stins la 42 de ani.
Se va scrie şi de azi înainte despre opera importantă a lui Marius Robescu. Poeziile lui întrerup nişte lungi şi străvezii tăceri ale unui bărbat tînăr, căruia îi simţeai cu intensitate prezenţa
într-o cameră plină de agitaţie tocmai pentru că ştia să se sustragă tensiunii, să se adune în sine şi să tacă. Nu era o tăcere elocventă, cu subînţelesuri, o tăcere bubuitoare de sensuri ascunse. Nu. O tăcere naturală.
Marius Robescu era fratele meu întru milă. Milă faţă de cei ce caută acolo unde nu e nimic de găsit. Milă faţă de tonţii solemni. (...) Mila lui era suverană şi retrasă, cu ochi imenşi, nevizitaţi de lacrimă."
(Florin Mugur - "Schiţe despre fericire", Ed.Cartea Românească, 1987, pag.294)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu