O (foarte) tînără prozatoare : Cipriana Barna

Redau aici această excelentă bucată de proză, pe care o găsiţi pe blogul "My life, my love" al foarte tinerei mele prietene, Cipriana (16 ani !):

Se`aşează linişti printre timpuri.

"Începuse să plouă când a trecut pragul. Fusese o dimineaţă prea liniştită pentru soarele de afară, era şi cazul să cadă apă peste verdele crud, să calmeze orizonturile. Primăverile nu cad, ele doar urcă, ţintesc înălţimile nebănuite. De asta mi-e mie teamă primăvara, că nu ştiu niciodată la ce altitudine mă voi trezi dimineaţa. Nu era chiar un copil, era o domnişoară cam prea decentă. De unde naiba atâta decenţă, nu auzise de non-conformism? De fapt, astea două nici nu sunt antonime. Aflase de curând că e mijlocul lui mai şi se înspăimântase de trecerea timpului. Dar care e rostul fricii de lucrurile fireşti, în cursul cărora nu putem interveni nicicum? Se temea degeaba.

S-a împiedicat pe drum spre casă. Nu ştia cum e să aluneci în vârtejuri albastre, dar venise primăvara, deci a aflat. Îi răsuna mereu în minte acel nume ca un cântec. Si, mi, la… Ce melodie ascultase înainte să plece? Dacă va fi fost ultima pe care o auzise în viaţa ei care abia începuse, de nici douăş’ de ani? Ei, prostii! Timpul se opreşte şi în loc dacă vrei.

Am ajuns în seara zilei care a început cu o dimineaţă plină de linişte. Înaintea ei, trecuse un timp, de atunci până acum s-a strecurat şi un al doilea, iar până mâine cine ştie ce va fi? Mai sunt doar două zile până la jumătatea de veac. Dumnezeule, dar oamenilor pe care îi iubim le este interzis să fie bătrâni!

Dacă ar fi să aleagă, care i-ar fi decizia? O linişte în schimbul a două timpuri sau un timp în schimbul a două linişti? Când era liniştită trecea un timp, nu două, deci nu ar fi un târg corect. A coborât din copac, a turtit câteva sute de fire de iarbă/pas şi a hotărât că e mai rezonabil să facă un pas da şi unul nu. Curgeau din două-n două râurile din valea gălăgioasă şi nimănui nu-i păsa. Pentru că era linişte, nu timp. Dar la reflux, când liniştea s-a retras lăsând loc timpului, s-au prăvălit deodată toate sunetele şi toate culorile şi toate iubirile [fiecare cu împlinirea sau eşecul ei] în haosul ăla… ăla dinainte de lumină! Şi printre toate, care urlau neobosite şi se roteau nebuneşte pe lume, doar ea zăcea liniştită. În iarbă, mâncând ciocolata dătătoare de fericire. Ciocolata cu lămâie din 13 mai anul trecut. Chiar dacă fusese zi de post.

Căci, cum spuneam, începuse să plouă atunci când a trecut pragul."