Se înalţă oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceaţa din văi,
Cînd se amestecă norul cu ceaţa. Undeva sus
(Pe la mijloc de codru verde),
Ţi-am trecut ţie o parte din povara clipei
De-acum (care e dulce), din povara clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.
Stau cu un pahar cu "toc înalt" în mînă
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sînt?
Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit,
Deci un toast dis-de-dimineaţă
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem în jur.
"Or să creadă că e patriotică". Şi ce, nu e?
Mă gîndesc la această cameră.
La această măreaţă dezordine, care apropie oamenii pentru vecie.
Sînt clipele cu care ne răscumpărăm viaţa
Cum muntele plăteşte cu ferigi dreptul la stînci,
Plătim cu aceste mici gungureli, oftaturi, snopeli
(Leşinaţi, înviaţi cu apă şi înfăşuraţi în trei cearceafuri)
Urcuşul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,
Noi cei întregi, noi cei adevăraţi, noi cei de
La ţărmul dragostei -
Nu simţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu şi care s-au învălmăşit
Printre cearceafuri, perne -
ce voiam să spun? Asta. Atît.
"E foarte bine". "Bineînţeles".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu