Sufletul meu era o rochie
albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă,
mi-ai spus că m-asemuiam
unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decît mîngîierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surîzînd o oglindă şi m-ai rugat:
priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere
şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în braţe,
atît de tare încît să
nu-mi mai trebuiască nimic altceva.
Edith Södergran (1892 - 1923)
Un comentariu:
Stii,Lumi,citesc La Medeleni.Si azi am ajuns la fragmentul in care Monica ,prietena Olgutei primeste cadou o rochita albastra,iar Olguta una rosie.
Si mi-am amintit de tine si de poezia de mai sus.
"Rochita albastra si rochita rosie inflorira drumul alb de-a lungul,cand iata ca rochita rosie se opri.Cea albastra sovai pe loc.Rochita rosie lasase drumul si apucase pe camp....
Si deodata,rochita albastra alerga dupa cea rosie,ca un fluture albastru ademenit de un mac."
BISOUS!
Trimiteți un comentariu