Mircea Cărtărescu: O treime de sabie, o treime de scut

"Am cincizeci şi cinci de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut. Am ajuns să-mi aduc bine aminte lucruri petrecute acum jumătate de veac. Tinereţea mea a fost acum treizeci de ani. Am prieteni pe care nu i-am văzut de două decenii. Şi, în general, vorbesc acum despre decenii cum vorbeam altădată despre ani. Am văzut crescînd, după mine, alte două generaţii. (...) Oamenii vin pe lume, cresc, îmbătrînesc şi mor. Nu mai pot crede în minuni.
Mi-a rămas deci o treime de viaţă. Ce-am să fac cu ea? Ce se poate face, îndeobşte, cu o treime de sabie, cu o treime de scut?
Am motive să cred că tot ce a fost bun s-a dus şi că va trebui de-acum să mă pregătesc pentru adevăratele încercări. Va mai apărea ceva nou şi minunat în viaţa mea, ceva pentru care să merite să trăieşti? Ce voi putea face mai mult decît am făcut cînd mintea şi trupul îmi erau deopotrivă la zenit? (...)
Deodată priveşti în urmă şi ţi se pare prea mult. Prea multe fapte acumulate, prea multă muncă, prea multă absurditate. Începi să te gîndeşti: ce-nseamnă toate astea? Unde duce totul? (...)
Mă privesc acum, un om la cincizeci şi cinci de ani care, probabil, n-a făcut nimic adevărat în viaţă. Nimic, oricum, din ce era de aşteptat să facă. Voi mai trăi poate două sau trei decenii. Vor trece-ntr-o clipă. Îmi amintesc ca ieri cum eram acum douăzeci de ani. Ştiu cum voi fi peste încă douăzeci, cînd pasta din pix se va usca, iar bara vieţii mele, ca-n jocurile pe computer, va scădea pînă la ultima liniuţă."

(din vol. "Ochiul căprui al dragostei noastre", Editura Humanitas, Bucureşti, 2012)
________________