Alexandru Andries : Ca nisipul femeile sunt

Bărbaţii-s făcuţi din carne,
Femeile - din oţel,
Ar fi trebuit să fie invers,
Dar Dumnezeu mai greşeşte şi el...

Femeile zic că-s din carne,
Bărbaţii că-s din oţel,
Şi de-aia e noaptea-ntuneric
Şi viaţa e un hotel...

Ca nisipul femeile sunt,
Le ia pe sus orice boare de vânt
Şi-napoi nu mai vin nicicând...
Ca nisipul femeile sunt!

Au camere mari, cu multe oglinzi,
Ca-ntr-o plasă în ele te prinzi...
Când sub pătura moale te-ntinzi
Nici nu ştii cât de adânc te prinzi!

Au ochi să te-oprească,
Şi-aceiaşi ochi să te gonească
Curând...
Ca nisipul femeile sunt...
____________________________________________________________________________________

Demostene Botez - un poet aproape uitat...

Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani - d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).
A debutat în literatură în 1911, cu poezie publicată în revista ieşeană "Arhiva".
Din 1921, a aderat de cercul de la revista "Viaţa românească", care i-a publicat o mare parte a creaţiei sale. Debutul editorial a avut loc in 1918, cu volumul de poezii Munţii, premiat de Academia Română.
A publicat multă literatura pentru copii şi a desfăşurat o bogată activitate de traducător. A fost o perioadă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.



Tristeţi atavice

Tristeţi adânci de iarmaroace,
De hăli cu cuşti şi panoramă,
Tristeţi de şubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame ;

Tristeţi de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de cleşte,
De-un vânzător de floricele
Şi-un papagal care ghiceşte ;

Tristeţi de după-amiezi cu soare
Cu moleşita lor căldură,
Cu cerşetori fără picioare
Ce cânta dureros din gură ;

Tristeţi de bărci ce balansează
Caricaturi de-avânt schilod,
Şi de maimuţi ce imitează
Şi râd urâte la norod ;

Tristeţi haine şi adânci
De-acvile cu lanţuri la picioare,
Visând seninătăţi de stânci
La uşa cuştilor murdare ;

Tristeţi bolnave de flaşnete
Cu valsuri vechi şi anodine, -
Tristeţi şi moaşte de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?..

____________________________________________________________________________________

Rănitul dintre linii

Ce plumb mă leagă de pământ
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt
Ce linişte-i în jur acum
Mi-e viaţa numai ca un fum.

Îmi cad pe faţă fulgi de nea
Ca pe un bulgar de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt
Ce rece e pe faţa mea.

De unde-n gura atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se-audă niciun tun
Ce-nalt e cerul şi ce bun.

Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape
Cu ochii în eternitate
Ce stranie singurătate.

Iar ninge tare şi mi-e frig
Aş vrea să mă ridic să strig
Cine-i alături şi ma cheamă,
mama...
_____________________________________________________________________________________

Mircea Bodolan : Rănitul dintre linii




_____________________________________________________________________________________
Singuratate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.

(“Cuvinte de dincolo”, 1934)

Lake of Tears - To Blossom Blue

Viorel Dragoş : fraze

dincolo de cuvinte
fiinţele lor
spuneau o altă
poveste

frumuseţea ei
îi speria

se apărau ridicând
ziduri

cuvintele din ziduri
construiau arme complicate
pe care le numeau
fraze

_____________________________________________________________________________________

Ion Barbu : In memoriam

IN MEMORIAM

Stihuri pentru pomenirea unui câine nemţesc,
(e drept dăruit autorului de un prieten franc).
Crescut insă la Isarlâc.

Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!

Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,

Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!

Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:

Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!

Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
In cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai ?

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O sa-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!

Sus în pat
Haide - zup!
Adă botul
Să ţi-1 pup.
La ureche-apoi să-1 pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?

Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!

Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Si-am caintele amare.

Dar nu-ti arde de paduri
Si mai va pana-n calduri.
Vad acum ce sta sa zica
Botul tau. Stii vreo pisica!

Si tii minte ca mi-e draga,
Miorlaita, care-si baga
Prin camari, prin asternuturi,
Ochi-pucioasa, de te scuturi:

Dracu-aducator de boale,
Cald inel, cu blana moale
Si cu prefacut rasuflet
Ca pacatele din suflet!

Stai un pic,
Ca ma ridic
Si-i venim acum de hac!
Lasa numai sa ma-mbrac
Si-ti ajut sa urci in pom,
Caine vorbitor si om,
S-o dam jos din pom si craca,
Apoi - tava
Si-n tarbaca,
De trei ori de capul scarii
Sa-i frangem sira spinarii!

Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,

Cir-li-lai
Precum stropi de apa rece
In copaie cand te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afara-n frig;
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ras al pietrelor de-a dura
Pe trei trepte de margean!
_____________________________________________________________________________________

Tudor Gheorghe : In memoriam (albumul "Primăvara", Electrecord,1976)

Mircea Florian : Cu pleoapa de argint

Moartea are culoarea cărbunelui

Lucian Avramescu (Jurnalul Naţional/18.11.2008)scrie:

Toate clopotele politicii bat asurzitor. Doar plânsul văduvelor din Valea Jiului este înfundat. Au murit, la 1.000 de metri sub pământ, doisprezece mineri. Alţii paisprezece, în absenţa aparatelor fiinţei lor carbonizate şi nefuncţionale, respiră invenţii electronice pe cât de performante, pe atât de inutile. Politica este în doliu. De la Cotroceni trece prin ministere şi direcţii regionale ale cărbunelui şi se opreşte îndelung la Palatul Victoria.

Ai zice că, de la Traian Băsescu la Vosganian şi Tăriceanu, fiecare are câte un frate mort în măruntaiele pământului. Nu este firesc să meargă la locul unei asemenea nenorociri mai-marii politici? Este. Să prezinte condoleanţe, să scoată din buzunarele bugetului doi lei pentru fiecare viaţă de miner irosită. Altceva mă face să refuz spectacolul. Ştiu, între cei pomeniţi mai sus, cel puţin unul care n-a roşit în viaţa lui. Poate doar dacă îi administrezi sub pielea obrazului, cum zicea un celebru pamfletar român, o seringă cu sânge.

La Petrila, "în cea mai periculoasă mină" (există mine nepericuloase?), au murit oameni. Au mai murit şi altădată. Minele, care sunt nişte vizuini negre sub pământ, au înghiţit mereu vieţi omeneşti. În China parcă, au murit câteva sute de mineri într-un singur accident în 2005. În Rusia, la fel, acum ceva timp. Asta nu înseamnă că tragedia de la noi e mai puţin tragică. Fiecare mort, strivit în subteran, e un ţipăt de alarmă pentru o meserie în totul inumană.

Şobolani şi oameni, oameni şi şobolani. Iată o tovărăşie a supravieţuirii. Minerul lasă în galerie, din loc în loc, resturi de mâncare pentru hrana şobolanilor. În acest fel turmele flămânde de rozătoare nu-i atacă, iar vieţuitoarea cu păr şi coadă simte, cu câteva secunde înaintea omului, pericolul. Simte cutremurul şi fuge. Văzând şobolanii în alarmă, fuge şi omul. Şobolanul este un seismograf ieftin. La Petrila, şobolanii n-au mai simţit pericolul. Au fost arşi împreună cu oamenii. Am văzut un miner viu-mort scos la suprafaţă de ortacii lui. Avea culoarea cărbunelui. Moartea are culoarea cărbunelui. Părea un om în putrefacţie, dar omul respira. Pielea lui era ca a unui porc ars de Crăciun. Îl va mai putea salva minunatul meu prieten, Ioan Lascăr? Dumnezeu şi medicii fac uneori minuni, dar ceva îmi spune că numărul celor doisprezece va creşte. Am fost, ca tânăr scriitor, în mina Petrila să realizez un reportaj pentru televiziune. Eram curios şi avântat. Entuziasmul meu s-a turtit pe măsură ce galeriile deveneau tot mai strâmte şi întunecate, iar aerul mai irespirabil. O grindă metalică rotundă de grosimea piciorului meu a troznit ca un vreasc deasupra capetelor noastre. Metalul rupt atunci strălucea în beznă. Eram la 400 de metri sub pământ. În abataj, praful gros de cărbune îi făcea invizibili pe oameni. Am realizat în fugă câteva aşa-zise interviuri despre ce frumoasă este meseria de miner. Am ieşit jurând să nu mai intru în veci. Mineritul nu este o meserie de oameni, ci de roboţi. Am văzut în Germania un spital modern în care nişte cărucioare-robot cărau rufele de la un etaj la altul, intrau şi ieşeau din lifturi, cărau medicamentele de la farmacie la etajul sau la solonul unde erau chemate. Munca brută era făcută de aceşti roboţi. Doctorii şi asistentele se aflau lângă bolnavi.

Am auzit acuze aduse salvatorilor: de ce au intrat, de ce nu au aşteptat – cum scrie Regulamentul – 48 de ore, cine i-a lăsat? Cum cine i-a lăsat? Unii dintre ei îşi aveau prieteni rămaşi în adânc. Un ortac plângea spunând că el o să intre oricum pentru că fratele lui a rămas acolo. Salvatorul, din nefericire, a murit în a doua explozie, în timp ce fratele după care plecase a fost salvat. Destine, lecţii de omenie şi dragoste, eroism poate. Mizerie mai presus de orice. Mizeria unei meserii inumane. Cine este vinovat? Or fi, poate, şi vinovăţii. Vinovată este mina. De sute de ani, ea înghite flămândă vieţi omeneşti. Dacă nu vom găsi roboţi să lucreze în pământ, în aceste vizuini nenorocite, punându-i pe oameni să ambaleze cărbunele la suprafaţă, mina va mai înghiţi vieţi, va ucide în continuare. Mina este un blestem. Nici măcar sărăcia n-o justifică.