Acum 11 ani, în 22 decembrie 1997, la ora 5 dimineaţa a murit tatăl meu. Nu se vindecă niciodată durerea. Facem la un moment dat abstracţie de ea, o ascundem, conştient sau nu, într-un ungher al minţii, dar dacă se întâmplă ca ceva să declanşeze amintirea, durerea revine atroce, ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat, ca şi cum din nou devenim orfani, a nu ştiu câta oară...
Tatăl meu iubea cel mai mult dintre toate sărbătorile de peste an, Crăciunul. Făcea întotdeauna pom de iarnă. Nu îi plăcea frigul, dar îi plăcea să stea rezemat de soba fierbinte şi să privească pe geam dansul fulgilor de nea. Şi avea mereu bucuria proaspătă a acestei sărbători, pentru că ea îi aducea în minte copilăria, fericită ca a tuturor copiilor acestei lumi. Chiar dacă aparent sărăcia sau lipsurile le-ar putea întuneca viaţa, copiii fac abstracţie cu nonşalanţă de urâtul din jur şi ştiu să se bucure de lumea lor, acea lume la care revenim cu toţii cu un zâmbet de fericire de neoprit, in preajma sarbatorilor de Crăciun. În anul acela, ultimul an din viaţa lui, a fost să moară cu trei zile înainte, a fost să fie înmormântat în ajun de Crăciun...
Cantec de leagan pentru tatal meu... (Loreena McKennit : Celtic Lullaby)
Un comentariu:
Draga luminita,tu in 22 deecembrie esti trista,eu in 22 decembrie am doi sarbatoriti.Pe baiatul meu cel mare si pe mama.Au trecut 25 de ani de cand a venit pe lume Mihai.
Luminita,iti doresc Craciun fericit!
http://www.youtube.com/watch?v=TLToxPkOrIk
Trimiteți un comentariu