Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu

,,Obiectul lucrării mele de faţă îl constituie boala şi moartea marelui poet Mihai Eminescu, deci intervalul dintre anii 1883-1889 socotiţi în general de literaţii noştri drept epoca “marei intunecimi”, pe când G. Călinescu, în cartea sa Viaţa lui Eminescu, e de părere că a suferit de sifilis nervos, adică paralizie generală progresivă, singura ce intră în discuţia diagnosticului diferenţial, având în
vedere tabloul clinic al bolii lui Eminescu. În legătură cu afecţiunile poetului înainte de 1883 sunt câteva aspecte demne de amintit. Până în prezilele îmbolnăvirii sale, poetul a fost psihic normal, nu prezenta semne de lues ereditar (G. Munteanu, 27), corect congenital, bolile din 1872 ca gălbănare (hepatită), aprindere de maţe (entero-colită) şi ceva mai târziu artrită cotului, confundată cu o paralizie a braţului, nu au nici o legătură cu infecţia luetică. Din practica medicală se cunoaşte, ades bolnavii suferind de artrită acută fiindcă nu-şi pot mişca de dureri unul din member, spun că-s paralizaţi fără să ştie că pentru specialist, paralizia e întotdeauna de natură nervoasă.
Diferenţierea, cum se poate face şi în cazul poetului, se stabileşte retroactiv pe baza evoluţiei, artrita trece în câteva zile pe când o paralizie ţine chiar luni, ceea ce nu a fost aşa la Eminescu. La fel, nu există nici o probă că poetul ar fi suferit de infecţia primară luetică. Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la Timpul, deci nu pot fi calificate drept patologice.
Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice. Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi incordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv.
Durerile de cap, descriese de Ion Rusu Şirianu, erau de origine psihogenă şi nu paralitică (luetică), iar starea lui mentală nu se arăta deloc dezorganizată, ne o demonstrează Iosif Vulcan în Suveniri bucureştene, apărute abia în 1884 în Familia, în care autorul se arată încântat de lectura în cadrul Junimei a unor poezii de către Eminescu, urmând să i le predea pentru publicarea în revistă. Duiliu Zamfirescu, nu chiar prieten cu poetul nostru, remarcă faptul că Eminescu şi-a citit singur poeziile, una mai frumoasă decât alta. Totul se întâmpla în iarna lui 1882, când, după D. Zamfirescu, poetul era sănătos şi cu sfiala sa obişnuită asculta cum discută alţii.
Astfel Eminescu dă dovadă, cu câteva luni înainte de marea criză psihică, a unei vorbiri normale. Dacă luăm în considerare şi scrisul său nemodificat patologic din manuscrise, atunci putem să afirmăm cu siguranţă, că nu prezenta semnele premonitorii ale paraliziei generale, ca tulburări de scris şi de vorbire, ce apar cu ani înainte de instalarea bolii psihice propriuzise. Mai mult, în anii 1881-1883, poezia lui Eminescu, în loc de declinul aşteptat, în caz de lues nervos, prezintă un apogeau creator, a căuta în această perioadă urmele minime de demenţă, ar fi mai mult decât nejustificat. Să nu uităm că diagnosticul de paralizie generală pus de Moebius la Nietzsche a fost infirmat tocmai prin lipsa acestor semne premonitorii, nici el nu a avut tulburări de scris sau vorbire,primele demonstrate prin consultare tot a manuscriselor sale (Richter, 45)."

Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu Vuia
DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU