MARIN SORESCU (1936 - 1996) - Ultima poezie...

dictată de pe patul de spital, la Bucureşti, unde a şi murit câteva zile mai târziu...



* * *

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile.
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.
Dacă tot voi fi atât de aproape de ele
Sper să nu mi se refuze, Doamne
Plăcerea de a citi în stele.
Măcar odată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.
______________________________________________

P.S. Marin Sorescu e poetul meu favorit deasupra tuturor celorlalte preferinţe ale mele în materie de poezie. L-am descoperit la 17 ani, adica in 1973, cu volumul "Astfel" şi am fost şocată că cineva spunea ce gândeam eu, chiar aşa cum gândeam eu dar nu aveam talentul de a spune.
Această poezie a fost publicată, împreună cu alte câteva, toate dictate de pe patul de moarte, în revista "România literară" din decembrie 1996. Tatăl meu era bolnav atunci, ştiam deja că mai are un timp limitat de trăit. Am copiat toate acele poezii din revistă plângând, plângeam moartea lui Sorescu şi viitoarea moarte a tatălui meu. Tatăl meu a fost ziarist şi avea o bibliotecă de peste 10.000 de volume. Le iubea pe toate, iubea nu doar literatura ci şi cărţile în sine, le îngrijea ca pe nişte obiecte de artă, ne certa foarte rău pe noi, pe mine şi pe fratele meu, dacă nu aveam grijă de ele, nu aveam voie să le îndoim paginile, singurul semn de carte permis era o bucăţică mică de hârtie care să nu strice cu nimic aspectul cărţii, nici vorbă nu era să facem sublinieri cu creionul sau alte semne pe vreo carte.
Tatăl meu a murit la un an după Marin Sorescu, tot în luna decembrie, şi aceste versuri eu le-am scris pe o bucată de carton pe care am tras-o în ţiplă şi poate mai există şi acum lângă candela ce îi veghează mormântul, pentru că asta am pus eu acolo, la căpătâiul lui, versurile acestea... Nu ştiu daca ele mai sunt la mormânt pentru că nu am mai fost acolo din 2003... La Olăneşti (Vâlcea) se află mormântul tatălui meu, Constantin Şorega, fie-i eternitatea blândă şi plină de stele...
___________________________________________