R: Ce a fost mai întâi, poezia, muzica sau teatrul?După ce am absolvit Academia de Teatru din Bucuresti în 1966, m-am întors in Craiova, actor la Teatrul Naţional. În loc să fiu primit cu covor roşu aşa cum mă aşteptam, am început ducând tava, făcând figuraţie. Eram persiflat uşor de actorii mari şi a răsărit în mine dorinţa de a demonstra regizorilor şi colegilor mai în vârstă că altceva exista în copilul care avea atunci 21 de ani. Am vrut initial să fac un spectacol în care să recit, pentru că o mare pasiune a mea a fost poezia, dar nu aveam nici fizicul lui Septimiu Sever, nici glasul lui Vraca. Atunci a început o muncă cumplită cu mine însumi. Am găsit această formulă extraordinară care a debusolat şi încă debusolează critica pentru că nimeni nu stie in ce categorie muzicala sa ma plaseze. Cred ca marii tragedieni, Sofocle, Euripide cantau tragedia, nu o povesteau; de aici am pornit si eu, incercand sa aduc poezia la forma ei primara, poezia - cantec. Am reusit in primul meu spectacol de poezie intitulat Menestrel la curtile dorului care cuprindea poezia a trei mari poeti: Arghezi, Blaga si Ion Barbu si care a avut un succes absolut fulminat în 1969. Un regizor din acele zile spunea: e un fenomen, un unicat in stare pura, sa nu ne atingem cu nici un deget de el. Spre surprinderea multora, copilul de atunci isi permisese o nebunie: sa cante Ion Barbu. Dupa aceea mi-am revenit, mi-am dat seama ca am facut un salt prea mare care nu e acoperit. A urmat al doilea concert, dedicat baladelor, care era o reconstituire a sapte mituri fundamentale ale epicului popular romanesc. Abia dupa 30 de ani am reusit sa transpun ceea ce am facut atunci in plan liric in spectacolul Petrecerea cu taraf care reconstituie un vers pierdut si spiritualitatea satului romanesc ai anilor interbelici. Viata trece, topita in doruri multe al caror glas se face auzit in vers si cantec. Am un cult special pentru lautari si pacat mare, cobza, acest instrument unic, e azi inchis in sertare, uitat. In "Petrecerea cu taraf II", am ajuns la cantece de pe la 1600.
R: "Copilul" Tudor Gheoghe a calatorit cu Diligenta cu papusi?
Da, marcat de nostalgii… Cred ca tuturor ne e dor, la un moment dat, sa fim copii. Sunt copil si om si ca orice om am defectele mele, nimeni nu e croit dintr-un aluat perfect. Imi recunosc un orgoliu care nu si-ar avea locul, dar incerc sa mi-l infranez si atunci cind ma surpind pe mine in momente de egoism, incerc sa devin bun, curat, larg la inima. Atunci ma gandesc la copilarie si devin zambitor si iertator. "Diligenta cu Papusi" este un spectacol absolut, care cuprinde poezia pentru si despre copii; din pacate n-a prea preocupat pe multa lume. In schimb, eu am fost comparat cu te miri cine. Nu m-am considerat niciodata concurent cu cineva, m-am intrecut numai cu mine insumi. Daca ma gandesc la ultimii 15 ani, socotesc ca ma aflu acum la mijloc de rau si bun. Una dintre calitatile mele cele mai importante este tenacitatea pe care multi mi-o invidiaza si puterea de munca. Nu stiu daca am avut cine stie ce mare talent. La inceput, avem chiar un glascior modest; cu munca insa, am reusit sa ajung la performantele profesioniste la care sunt acum. Genul pe care eu il fac nu il face absolut nimeni. Mi s-a spus ca reprezint muzica folk, ethno, dar n-are nici o legatura. Nimeni n-a înteles ca Tudor Gheorghe nu este decat un foarte bun talmacitor a versului romanesc.
R: Pentru cine cantati, pentru cei buni, pentru cei rai? Arta dvs are o tendinta spre etica si religiozitate…
Da, pentru ca muzica daca nu indeamna spre reculegere si sfintenie, nu are nici un sens. Cei ce canta, nu mai apuca sa-njure. Iaca-ta, muzica mea are si o latura de amuzament, de umor dar nu numai. Spun spectatorilor mei cum imbatranesc barbatii in diferite zone ale tarii. E jale, umor si filozofie, adica ce trebuie sa fie cantecul popular. Avem nevoie si de o relaxare interioara cu conditia ca cele doua stari sa se ingemaneze. Poti face un lucru care sa te relaxeze si sa fie de un mare rafinament artistic si emotional. Dar nu sa faci cantecele si glumite care azi sunt, maine nu sunt si care se vor uita la fel de repede ca si moda. Ce cintareti frumosi au trecut cu chitara in brate dar au imbatranit, s-au scufundat in uitare, pentru ca nu au avut vocatia actului artistic. Au fost pasageri prin spatiul artistic. Din tot ceea ce am facut si ceea ce fac e sa las generatiilor ce vor veni sansa de a ajunge la mari valori poetice pe o cale mult mai simpla. Pentru ca revad un viitor al computerelor in care nu vor mai exista bibliofili. Aceasta inconstienta, as zice eu agresivitatea mass-media vizuale promoveaza inconstient subcultura care are un efect magic dar nociv, asupra publicului. Ii dezvata sa gandeasca, sa descifreze nuante, crestem o generatie de oameni care nu vor mai avea nuante. Nu vor mai fi tonuri de alb si negru, totul va fi cenusiu, va fi tern. Asta ma ingrijoreaza foarte tare. Acelora crescuti in cultura televiziunii le ofer sansa de a avea acces la poezie printr-o forma mai putin obisnuita dar mai simpla, aceea a poeziei cantate.R: Nu sunteti influentat de moda, de ce se vinde si de ce nu se vinde. Ar putea seca, susele de inspiratie?
Nu, pentru ca poezia romana e atat de vasta iar temele ei atit de fascinante incat nu-ti ajunge o viata sa le canti. Unii se limiteaza sa cante iubirea si acolo incremenesc. Fie vremea buna, rea, mie-mi curge Dunarea. De 30 de ani, tot ce am prezentat in fata oricarui public, din toata gama vietii sociale, de orice pregatire intelectuala, de la academicieni la delicventi din scoli de corectie, tarani ori muncitori pe platforme intelectuale, receptia a fost aceeasi; pentru ca la marile valori poetice lumea vibreaza.Fie ca este medic sau maturator de strazi, in clipa in care eu cant despre mama, el reactioneaza firesc, la fel. Mai ales ca versurile pe care le cant eu despre mame sunt foarte impresionante, incepind de la Sorescu la Grigore Vieru, iata, poeti si poeme extraordinare.
R: Ati cantat pentru romanii din diaspora. Ce le-ati daruit din cele lasate acasa carora le duceau dorul?
Am fost de nenumarate ori la Paris unde m-am intalnit la Centrul Cultural Roman cu diaspora, si inainte si dupa ‘89. Am gasit romanul din Franta cu totul altfel decat cel pe care il stiam. E de spus o intreaga poveste despre degenerarea spiritului romanesc peste granite. Oamenii sunt saraci si disperati si crezand ca prind pe Dumnezeu de picior se duc intr-o lume care nu-i primeste cu bratele deschise, ba dimpotriva, sunt supusi la umilinte nemeritate. Asta le este alegerea. Desigur, sunt unii, sa zicem in proportie de 5%, care au reusit.
Eu nu am stiut sa fac deosebirea intre publicul autohton si cel din diaspora. Cu siguranta, pentru cei din Australia, sentimentul de departare fata de cei de acasa este foarte mare. Altfel e receptat cantecul de acasa, acolo, pentru ca sunt alte distante fata de Europa, de pilda. Daca eu sunt la Bucuresti si cant Cararuie, cararuie care duci la Bucuresti, Drum ca tine altul nu e, Nici in lumea din povesti nu are nici un impact, e o poezie scrisa de marele actor Ion Manu dar frumoasa si atat... Alte semnificatii capata cand o cant la mii de kilometrii departare, acelor oamenii care, saracii de ei, au pornit cu gindul spre casa. Aici este singura diferenta. In rest, le vorbesc oamenilor despre cum imbatrinesc, despre iubirea de parinti, de departari.
R: Va refugiati in muzica cand e vorba de teatru si in teatru cand e vorba de muzica?
Intotdeauna le-am împletit in mod egal. Acum traversez o perioada in care nu mai joc, pentru ca sunt foarte prins sa-mi materializez gandurile care nu-mi dau pace dar mi-e dor sa mai joc teatru si o voi face curand. Eu sunt actor de profesie si teatrul e oglinda vietii. De la antici si greci se intelegeau marile tragedii ale umanitatii in toate limbile. Sa nu uitam ca japonezii joca "Macbeth" asa cum au incercat sa joace si "O scrisoare pierduta" si, se pare, cu succes la Tokio. Exista un limbaj universal, acela al emotiei care trebuie sa fie prioritara, pentru ca în fata muzicii, teatrul pierde într-un fel. Muzica si dansul nu au nevoie de cuvinte, se înteleg oricum. Si muzica mea e universala. Dar iata ca prin rostirea simpla a cantului, incarcat de emotie si de o anume stare, comunicarea se face magistral. Mai ales atunci cand cuvantul este imbracat intr-o haina muzicala, asa cum incerc eu.
Atunci granita începe sa se intrerupa si raportul este unul mai direct. Ceea ce ma sustine, ma sprijina, ma proiecteaza ca un arc inainte este de fapt marea poezie populara si culta. Si acest har al meu de a gasi si de a propune spre ascultare si întelegere cele mai frumoase poezii ale literaturii române.
R: Ce va mai aduce nou trubadurul din Podari, peste 5, 10 ani?
Pe cantaretul din Banie, cel care a interpretat, poezia romana, de la Dosoftei si pana la Sorescu, Adrian Paunescu, Ioan Alexandru, o sa il descoperiti peste ani si ca poet. Probabil ca nu voi mai face spectacole ci voi sta cu chitara în brate intr-o casa frumoasa din Podari, satul meu natal unde voi scrie si eu versuri. Poate sunt, cum frumos spunea Paunescu, un mare poet care se ignora.
O sa ma iau in serios si ca poet, voi sta cu condeiul in mana sa-mi scriu amintirile de pe drumurile vietii. Am de scris o istorie, o "saga" a satului meu pe care l-am vazut disparand incet, pentru ca aici s-a construit besmetic, de-a valma, un abator, un spital de nebuni. Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut in tara asta intr-o perioada foarte zbuciumata. Am vazut cum innebunesc taranii, cum a murit un sat intreg si asta ar trebui sa vada si aceia care maine vor fi cetateni ai Europei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu