Andrei Pleşu : Români în muzee

(articol preluat din revista "DILEMA VECHE" , Anul VI, nr.287/13 august 2009)

Amatorii de artă sinceri sînt, statistic vorbind, specia cea mai rară printre vizitatorii de muzee. Predominantă este specia turiştilor, care „fac“ muzee, aşa cum „fac“ Italia sau Parisul: cu ghidul într-o mînă, cu aparatul de fotografiat în alta (chiar dacă fotografiatul e interzis) şi cu o amplă rezervă de extaze obligatorii. Într-un muzeu e musai să respiri precipitat, să priveşti umed şi să trăieşti, estetic, mici leşinuri. Din cînd în cînd, tatăl (competent), mama (emotivă) sau copiii (puberi) cheamă nerăbdători restul clanului dinaintea pieselor celebre, sufocate sub asaltul agitat al admiratorilor. Spaţiul muzeal e o colecţie de interjecţii: cultură în faza pre-epileptică a spasmului şi oftăturii.

Gesticulaţia fizică şi mentală care însoţeşte, de regulă, consumul „exponatelor“ oferă observatorului ocazia unor picante consideraţiuni etnice, mai ales cînd vizitatorii se mişcă în grup. Dacă, de pildă, grupul e alcătuit din turişti germani, el e, întotdeauna, însoţit de un ghid plătit, a cărui expertiză e exploatată maximal. Toţi îl înconjoară cu o sobrietate incoruptibilă, iau note, pun întrebări.
Nimeni nu se amuză, nimeni n-are trăiri necontrolate. Vizitarea unui muzeu e lucru serios, fără legătură cu plăcerea şi divertismentul. Taci, asculţi şi înveţi. Situaţia se răstoarnă cînd ai de a face cu grupuri de turişti latini şi, mai cu seamă, italieni. Pentru ei, ghidul e un accesoriu uşor ridicol, pretext al unui dialog dezlănţuit, la capătul căruia bietul om îşi pierde cu totul aura de specialist. Vizitatorii vorbesc (vociferează), explică, se ceartă între ei, în vreme ce ghidul stă mut şi obidit pe margine: nu ştie, nu se pricepe, se înşeală. Un relief specific au japonezii şi americanii. Japonezii par să prefere ghidul scris, broşura explicativă, aşa încît parcurg sală după sală, aproape fără să-şi ridice ochii din text. Au, mai întotdeauna, un aer hăituit, mirat, plin de griji. Ai zice că li s-a dat sarcina să verifice la milimetru dacă ce scrie la carte coincide cu ce stă atîrnat pe pereţi. Americanii, dimpotrivă, se tîrăsc prin clădire candid şi destins, în ţinută de casă, cu sentimentul că parcurg o expoziţie de curiozităţi: se simt bine, liberi de solemnităţi inutile, nerăbdători să cumpere brioşe şi suveniruri.

Dar românii? Mult mai puţin numeroşi şi deloc dispuşi să-şi investească banii într-o vizită plătită, ei se organizează după alte criterii decît cele obişnuite. O caracteristică e interesul lor pentru ceilalţi vizitatori, pentru îmbrăcămintea, comportamentul şi opţiunile lor de gust. „Hai să vedem şi noi la ce se uită ăia!“ e un principiu strategic curent, ca şi, paradoxal, inversul lui: „Hai repede la Gioconda, cît nu e înghesuială!“. Individualişti, românii preferă vizita solitară sau în grup mic (familie sau colegi de serviciu), caz în care se nasc, spontan, ierarhii de competenţă pe cît de ferme, pe atît de arbitrare: unul devine, printr-o misterioasă decantare a autorităţii, ghidul celorlalţi. Înainte de 1989, am văzut un asemenea comando de compatrioţi, trei la număr, parcurgînd pios simezele Muzeului „Van Gogh“ de la Amsterdam.
Plăcut impresionat de zelul lor cultural (mai ales că pe vremea aceea nu-mi puteam face mari iluzii cu privire la provenienţa lor profesională), i-am urmărit, discret şi sentimental, pentru a mă bucura de bucuria lor. Unul dintre ei s-a instalat prompt în postura îndrumătorului: dinaintea fiecărei lucrări fanda eficient spre etichetă pentru a le comunica, apoi, comparşilor, informaţia esenţială. Nu ştiu de ce, individul hotărîse că, în cazul în speţă, informaţia esenţială era dată. Se apleca deci să citească înscrisul de lîngă imagine, după care îşi îndrepta spinarea şi, cu o privire grea de subînţelesuri, le dezvăluia amicilor ce trebuia să reţină: 1884! Amicii dădeau meditativ din cap, cu un amestec bine simţit de comprehensiune şi perplexitate. În momentul următor, triada făcea un pas lateral dreapta, omul nostru se apleca din nou înainte, citea eticheta şi şoptea tulburat: 1884! Aceeaşi reacţie, aceeaşi manevră spre dreapta şi iarăşi: 1884! Coincidenţa începea să fie revelatoare. Unul din ceilalţi doi nu s-a mai putut stăpîni şi, confiscat de o efuziune sublimă, gata să uzurpe poziţia îndrumătorului, a gemut aporetic: „Domnule, da’ mult a mai pictat în 1884!“. Era rîndul îndrumătorului consacrat să-şi reintre în drepturi: „Ce vreţi, nu degeaba a fost un colos!“. Episodul, ca întreaga noastră istorie, e intraductibil!
________________________________________