Odaia ta - pustie de bărbat -
Cu husele penumbrei de vacanţă,
Şi uşa,-n care n-are rost să bat,
Şi patul - m-au uitat cu siguranţă.
Mi-a mai rămas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău, fac - din exil - apel
Să mă evoce, muzical, din umbre,
Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit şi gri ce ne desparte...
Complice cu-al absenţei protocol,
Mai pică de pe raft, murind, o carte.
Ironic, telefonul - ferm, lucid,
Deşi trădat - doar el mai înţelege
Că, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuş încoronezi alt rege.
Mai stăruie un miros de tutun -
Răcit în amintiri şi în dantele:
Şi sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.
El, totuşi, pătimaş, tot cheamă lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrşit de lume,
înnebunit că - aparat şi ciung -
Mîini n-are: cînd revii, să te sugrume.
_________________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu