Marin Sorescu : Don Juan

Wojciech Kilar - Tango ("Salto" 1965)

Marin Sorescu (29 febr.1936 - 8 dec.1996)

"Şi, totuşi, pe patul de spital, Marin Sorescu dictează cîteva poeme (...), impresionante prin stoicism şi seninătate. Curajul cu care şi-a acceptat moartea este uimitor pentru un om de la care ne-am fi aşteptat să se joace cu ea ca Ivan Turbincă, s-o păcălească şi s-o amîne. (...) Mereu imprevizibil, Marin Sorescu iese din scenă parcă împăcat cu sine, calm, detaşat, fără sfîşiere. (...) Omul, ca şi poetul, este o enigmă. Crezi că l-ai cunoscut pe cel dintîi. L-ai citit de zeci de ori pe cel de-al doilea. Ca să constaţi că nu ştii nimic, nici despre unul, nici despre altul. Moartea lui Marin Sorescu mă aruncă în perplexitate. Şi mă doare. Ce timpuri aspre, nemiloae, în care poeţii ne mor unul după altul!"

Nicolae Manolescu
în articolul-editorial "Ne mor poeţii" din "România literară", nr.50/18-24 decembrie 1996)
_________________________________________________________________

* * *

Arăt atît de îngrozitor
Încît pierd mult timp
Consolîndu-i pe cei
Care vin să mă vadă.

Ţipă, îşi pun mîna la ochi,
Blestemă.
"De ce tocmai tu?", se răstesc la mine.
Doamne, unde eşti, Tu exişti?

Eu încerc să le ridic moralul
- Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare.
Săptămîna trecută arătam şi mai rău
Boala e boală, totuşi.
Face ravagii unde se încuibă.
Şi, la urma urmei, toţi murim
Şi, vorba lui Hamlet, "Dacă-i acum
Nu va fi altădată.
Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare
Aş accepta senin, mioritic,
Chiar şi figura asta de schingiuit.

Lumea e sinceră.
Lumea suferă pentru mine.
"Curaj!"
Aud din toate părţile.
Şi eu ce pot face?
Îi consolez pe toţi, cum pot.
Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun
Cînd rămîn singur.

Marin Sorescu : Prizonierul din cafea

Se înalţă oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceaţa din văi,
Cînd se amestecă norul cu ceaţa. Undeva sus
(Pe la mijloc de codru verde),
Ţi-am trecut ţie o parte din povara clipei
De-acum (care e dulce), din povara clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.

Stau cu un pahar cu "toc înalt" în mînă
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sînt?
Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit,
Deci un toast dis-de-dimineaţă
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem în jur.
"Or să creadă că e patriotică". Şi ce, nu e?
Mă gîndesc la această cameră.
La această măreaţă dezordine, care apropie oamenii pentru vecie.
Sînt clipele cu care ne răscumpărăm viaţa
Cum muntele plăteşte cu ferigi dreptul la stînci,
Plătim cu aceste mici gungureli, oftaturi, snopeli
(Leşinaţi, înviaţi cu apă şi înfăşuraţi în trei cearceafuri)
Urcuşul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,
Noi cei întregi, noi cei adevăraţi, noi cei de
La ţărmul dragostei -

Nu simţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu şi care s-au învălmăşit
Printre cearceafuri, perne -
ce voiam să spun? Asta. Atît.
"E foarte bine". "Bineînţeles".

Spleen de mai

"Mi se pare mie sau e tîrziu?
Cum a trecut timpul!
Începe să fie tîrziu în mine.
Uite, s-a făcut întuneric în mîna dreaptă şi-n salcîmul din faţa casei.
Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse,
papucii de lîngă pat, cuierul, tablourile".

Jucării

Noi, care sîntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim cîteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rînduri de pînze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gînd să facem
Nişte fapte grozave.

O, cît ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plîngem din tot sufletul,
Ţinîndu-ne cu mîna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mîngîie.

Marin Sorescu
______________________

MARIN SORESCU : Glezne fragile

Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poţi schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te ţin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Cînd vii spre mine
Prin zăpadă, vibrînd la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiţi fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.

Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
"Sună a iarnă". Ai văzut sarea izvorind din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. "Parcă numai acolo!"
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sînt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Sîntem ca doi pinguini mergînd stîngaci prin zăpadă la
Poale de Polul Nord. Pe gheţuş.
"Ba sîntem ditamai iceberguri".
Alunecînd unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
"Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald".
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sînt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii -
Dacă pot spune astfel.
"Poţi". Azi mîinile mele sînt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
"Am fost". "Cu cine?". "Cu întreaga carieră".
Şi sînii - sînt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sînt numai tăieturi.
____________________________________________________

Marin Sorescu s-a născut într-o zi de 19 februarie. Acum 73 de ani. Ar fi putut fi în viaţă, dar au trecut deja deja 13 ani de la moartea lui, petrecută la început de decembrie 1996.
E poetul meu de suflet, m-am simţit mereu solidară cu trăirile lui, cu ironia lui, cu acea formă "uşoară" de a spune lucruri profunde. Azi, îi spun în gînd doar, nu pe pămînt, "La mulţi ani în eternitate", şi nu îmi pasă dacă unora li se va părea o ironie urarea mea, aşa şi trebuie, o urare "ironică" pentru un om care a respirat şi s-a apărat în spatele ironiei sale, fără ca ea să îi poată ascunde talentul de mare poet.

Marin Sorescu : Scrisori din camera de alături

Nu pot să scriu decît despre tine,
Cu mîna ta. Este un fel de-a te păstra
Înaintea ochilor, pe imensul cadru de zăpadă,
Ca un perete pe care schiază
Gîndurile noastre de iarnă.
Din fuga trenului ai zărit
Prin nămeţi un vînător.
A apărut întîi puşca întinsă - Tocmai ochea
Un fulg de zăpadă.
O bubuitură şi toată iarna
S-a năruit din cer, îngropîndu-l în zăpadă.
Copacii parcă plecaseră şi ei
Să hăituiască Bărăganul
(”Bărăgan” - loc unde viscoleşte,
Aşa se traduce, din cumană.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar aşa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iată-ne, aşadar, pierduţi în deşertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai şi provocat.
Ai dorit atîta să ningă, ştiai că fenomenul ţine
De concentrarea ta… Şi te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreşte.
Roşeaţa din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
“Nu, dar vreau să colorez peisajul”.
Foloseşte rujul, mai bine.
Tu eşti de ţinut într-un castel
Pe-o iarnă ca aceasta, cu clopoţei la fulgi.
Şi eu să vin la tine
Într-o sanie trasă de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un ţurţur imens,
Să urc şi să cobor, că e alunecos,
Şi iar să dau să mă caţăr… şi tu să-mi arunci
Nişte pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcîndu-mă
Să-i dau pinteni
Şi să apar sus, c-o floare de gheaţă
În mînă. “Unde e geamul?
Să-ţi plantez pe el această
Floare de gheaţă.”
“O, ador florile de gheaţă”, să zici,
“Unde-ai găsit-o?” Hai să ieşim puţin.
“Unde, iar afară? Iar în zăpadă? Iar în tren?
Iar vagon neîncălzit?”

Eu sînt un om de interior,
Pentru că sînt numai suflet
Şi sufletul e de interior.
Sînt un om de budoar, de stat între perne,
Printre cărţi, printre rujuri…
Tot ce emană căldură
Şi intimitate. Pune-mă la o masă de restaurant
C-o sută de inşi în jur,
Care se uită la tine
Şi îngheţ.
N-am ce să-ţi spun, parcă nu ne mai cunoaştem.
Tu îmi citesti începutul de enervare
Pe freamătul degetelor,
Pe mişcarea de la colţul ochilor
Şi “Hai să mergem”, zic.
“Unde?”
În castel. Ştiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decît c-o sanie trasă de cerbi.

Tot în tren sîntem? Tot.
___________________________

Marin Sorescu (citate din "Iona")

"Uneori uit unde mă aflu şi zîmbesc aşa, fără motiv. Cîteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră".

"Mi se pare mie sau e tîrziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie tîrziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mîna dreaptă şi-n salcîmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lîngă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, pînă dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană".

"Un sfert de viaţă îl pierdem făcînd legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă".

"Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dîndu-i oarecare nebunie; vîntul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din cînd în cînd. Şi să zică aşa, gîndindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decît această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gîndit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mîini în mijlocul sufletului".

"Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie".

"Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul".

Marin Sorescu : Şi visul meu...

Să-mi torni în somn cucută şi s-o beau
Şi visul meu să strige: “Dă-mi, mai vreau!
Mai pune în cucută-amărăciune,
O, Doamne, fă o ultimă minune.”

Şi clopotul bătea din doi în doi,
Iar universul îngheţase sloi.
Lungi ţurţuri zăngăneau în barba firii
Şi ne dădeam în scrînciobul uimirii.

Şi cu hîrzobul ne veneau din cer
Urzicile, din care scoteam fier.
Nevoie-aveam mereu de pilitură,
Pentru-un magnet ce îl ţineam în gură.

Şi rău de mare nu aveam. Doar greaţă
De ceaţă. Prin urmare rău de ceaţă.
Ieşeam pe puntea lumii – scenă scurtă –
Ţinându-ne cu mâinile de burtă.
______________________________________

Marin Sorescu : Profeţii mincinoşi

Profeţii mincinoşi îmi plac,
Pe luat aminte pus, pe-nvăţ,
Ascult şi tac, ascult şi tac
Acest delir şi-acest dezmăţ,

Din viitor, ca dintr-un sac,
Ei scot proorociri, c-un băţ.
Proorocirea lor e-un hăţ,
Care te poartă, după plac.
Va fi aşa, va fi altfel,
Tot turuie mereu, profeţii.
Şi ei sunt robii gurii, bieţii!

Eu stau in rând cu nătăfleţii,
Nu mă mai satur să mă-nşel.
În târg, sunt tot mai scumpi bureţii.
__________________________________

Florin Bogardo: Tablouri

Marin Sorescu

Tablouri

Toate muzeele se tem de mine,
Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă
În faţa unui tablou,
A doua zi se anunţă
Dispariţia tabloului.

În fiecare noapte sunt prins furând
Într-o altă parte a lumii,
Dar mie nici nu-mi pasă
De gloanţele ce-mi şuieră pe la ureche,
Şi de câinii lup care-mi cunosc acum
Mirosul urmelor
Mai bine decât îndrăgostiţii
Parfumul iubitei.

Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viaţa,
Le-agăţ de nori şi de copaci
Şi mă dau înapoi să am perspectivă.
Cu maeştrii “italieni” poţi să legi uşor o conversaţie.
Ce gălăgie de culori !
Şi din cauza asta
Cu ei sunt foarte repede prins,
Văzut şi auzit de la distanţă,
Parcă aş duce-n braţe papagali.

Cel mai greu se fură Rembrandt:
Întinzi mâna şi dai de-ntuneric –
Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,
Ci numai ochi închişi în beciuri întunecoase.

Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,
Se-nvârtesc şi se dau peste cap,
Şi trebuie să ţii bine de ele
Cu amândouă mâinile,
Că sunt supte de-o forţă din lună.

Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng,
El nu era mai bătrân decât mine,
Dar i s-a spus bătrânul,
Fiindcă pe toate le ştia când a murit.

Şi eu caut să-nvăţ de la el,
Dar nu pot să-mi ţin lacrimile,
Care-mi curg pe ramele lui de aur
Când fug cu anotimpurile la subsuoară.

Cum vă spuneam, în fiecare noapte
Fur câte un tablou
Cu o dexteritate de invidiat,
Drumul fiind însă foarte lung.

Sunt prins până la urmă,
Şi ajung acasă noaptea târziu,
Obosit şi sfâşiat de câini,
Ţinând în mână o reproducere ieftină.

Marin Sorescu : Peisaj

Nici un semn bun. Şi de trei ori mai mare
Efortul de a face un biet pas.
Aceasta-i Valea Plângerii în care
Un singur călător a mai rămas?

Şi te cuprinde-un fel de disperare.
Ai vrea să strigi şi vezi că nu ai glas.
Vei fi, la rândul tau, sperietoare
În locu-acestui blestemat popas.

Pe la răscruci, saluţi albite cranii,
Rânjind absent, în peisaj de var,
Ca pată de culoare-un corb măcar
Ai vrea, sub orizonturile stranii.

Încalecă pe spaima ta, voinice,
Dă bice, cât mai poti scăpa. Dă bice!

_______________________________________

Marin Sorescu : Hibernăm

Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase întâmplari, care se-ndepărtează.
Între vinovăţie şi-aşteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Aşteptăm cu mâna streaşină la inimă.
Şi ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
"Nu se lipeşte mâncarea de mine" - zici
Uite-aşa nimic n-are gust, când suntem despărţiţi.

Sânul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Aşa trezeşti în mine speranţa.

Marin Sorescu : Presimt...

Presimt ca o să am o zi cam proastă.
Din cât greu fost-a, este cel mai greu.
De altfel, zarea va rămâne-albastră
Şi Ştreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră
În care stă pe gânduri Dumnezeu.
Şi iată vine pasărea măiastră
Şi pasărea aceasta sunt tot eu.

Fragilă-alcătuire şi capcană,
Las corpu-acesta unei alte flori.
O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,

Deşi, vii prea devreme, tu, dojană...
Şi cui să-ncredintez această pană?
Cum să te iau, durere, să nu dori?

_______________________________________

MARIN SORESCU : Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Carora le placea să spună
Seara în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafarul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vieţii,
Tot numărînd plopii luminii, ai dreptăţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
___________________________________________________

Marin Sorescu : Minune-i şi moartea

Nu mai făceam minuni, sistematic,
Îmi plăceau minunile ocazionale.
Ajutam o zebră să-şi intre în dungi,
Îndreptam un bătrân de şale.

Unii credeau că-mi pierdusem puterea
Aceea grozavă şi minunată
Şi mă încercau cu învierea,
Omorându-mă scurt, dintr-o bucată.

Dar cum o minune-i şi moartea,
Lor nu le ieşea decât pe jumătate.
Chiar umbra mea îmi ţinea atunci partea
Cea vătămată şi pe vindecate.

Şi regeneram ca o oază,
Ce răsare mereu în acelaşi chip
Şi, luând de mână o rază,
Ma îndepărtam cu paşi de nisip.
__________________________________

Marin Sorescu : Eu, neabătutul

Nu vreau să mai întâmpin nimic,
Nu mai cinstesc,
Nu mai sărbătoresc,
Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei
Doi şi jumătate de la cei douăzeci...
Nu mă mai mobilizează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni
Până la...
Nu vibrez la magistrale
De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu
(Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme)
Nu înfierez
Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite)
Nu ma iau la întrecere.
Mă lasă rece graficul recoltelor bogate ,
De la "Însămânţările sunt în toi", până
La "Mai sunt doua zile până la încheierea secerişului"
Şi până la "Totul pentru export".
Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate
Nu mă angajez ferm,
Ştiu ce înseamnă actuaIa etapa şi fără să mi se urle
În ureche,
Ştiu încotro ne îndreptăm cu paşi repezi,
Îmi dau seama unde am ajuns,
Cunosc bine sacrificiile,
Un singur gând, un singur ţel, o singură voinţă
Mi se pare prea puţin pentru o singură viaţă!
Sunt hăt departe de deplina satisfacţie, profunda recunoştinţă...
Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă ingrijorează profund...
Nu acţionez neabătut...
Intuiesc bine că vreţi să mergeţi şi mai departe,
Nu contaţi pe mine!
Nu mi-am propus ca obiectiv strategic
Edificarea. Nu contaţi pe mine!

Ţelurile sunt prea măreţe,
Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă,
Ce însemn eu pentru voi?
Eu nu sunt decât poporul român
- Nu contaţi pe mine!
___________________________________________

Marin Sorescu: De-a baba-oarba...

Hai să credem tot ce spunem,
E un joc foarte frumos.
Tu să-mi spui: “Te iubesc”
Şi eu să mă bucur copilăreşte,
De parcă mi-ai fi dăruit un briceag
Cu plăsele de os.

Să-mi spui curat
Tot ce cugeţi tu
Despre vecini, despre univers
Şi despre ploaie;
Sau să nu-mi spui nimic
Şi toate gândurile mele să dea din cap
Că aşa e.

Iar eu să-ţi spun:
“Pe unghia asta tu ai un lac adânc
Şi pe toate celelalte câte o mare.
Dacă mişti degetele prin zilele mele,
Poţi stârni Niagare.”

Şi până seara din cuvintele mele
Să crească o iarbă înaltă
Care să-şi scoată colţul prin cer,
În vârf cu pământul nostru,
Ori cu vreo sămânţă de stea.

Şi tu să crezi în iarba mea.
S-o crezi pe toată, orbeşte.
Şi eu să cred în urma ta cu un pas,
Cavalereşte...

MARIN SORESCU (1936 - 1996) - Ultima poezie...

dictată de pe patul de spital, la Bucureşti, unde a şi murit câteva zile mai târziu...



* * *

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile.
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.
Dacă tot voi fi atât de aproape de ele
Sper să nu mi se refuze, Doamne
Plăcerea de a citi în stele.
Măcar odată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.
______________________________________________

P.S. Marin Sorescu e poetul meu favorit deasupra tuturor celorlalte preferinţe ale mele în materie de poezie. L-am descoperit la 17 ani, adica in 1973, cu volumul "Astfel" şi am fost şocată că cineva spunea ce gândeam eu, chiar aşa cum gândeam eu dar nu aveam talentul de a spune.
Această poezie a fost publicată, împreună cu alte câteva, toate dictate de pe patul de moarte, în revista "România literară" din decembrie 1996. Tatăl meu era bolnav atunci, ştiam deja că mai are un timp limitat de trăit. Am copiat toate acele poezii din revistă plângând, plângeam moartea lui Sorescu şi viitoarea moarte a tatălui meu. Tatăl meu a fost ziarist şi avea o bibliotecă de peste 10.000 de volume. Le iubea pe toate, iubea nu doar literatura ci şi cărţile în sine, le îngrijea ca pe nişte obiecte de artă, ne certa foarte rău pe noi, pe mine şi pe fratele meu, dacă nu aveam grijă de ele, nu aveam voie să le îndoim paginile, singurul semn de carte permis era o bucăţică mică de hârtie care să nu strice cu nimic aspectul cărţii, nici vorbă nu era să facem sublinieri cu creionul sau alte semne pe vreo carte.
Tatăl meu a murit la un an după Marin Sorescu, tot în luna decembrie, şi aceste versuri eu le-am scris pe o bucată de carton pe care am tras-o în ţiplă şi poate mai există şi acum lângă candela ce îi veghează mormântul, pentru că asta am pus eu acolo, la căpătâiul lui, versurile acestea... Nu ştiu daca ele mai sunt la mormânt pentru că nu am mai fost acolo din 2003... La Olăneşti (Vâlcea) se află mormântul tatălui meu, Constantin Şorega, fie-i eternitatea blândă şi plină de stele...
___________________________________________

Marin Sorescu: Şah