strînge ostaşi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalţă-n copac – o frunză,
de-azur cînd e toamnă;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.
Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete
înfăşurat în manta ce cîndva de pe umerii tăi căzuse,
noaptea, pe scară, cîndva, cînd era castelul în flăcări
şi tu rosteai omeneşte: Iubito...
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o
şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte.
“O, iarbă”, i se pare c-aude, “o, floare a timpului”.
(în româneşte de Maria Banuş)
Eleni Karaindrou : Nostalgiko se 5,8 ("To 10" 2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu