luni, 12 ianuarie 2009

Black and Red



Andrei PLEŞU : Texte comentate

Articol preluat din revista "DILEMA VECHE", Anul V, nr.246 /02 noiembrie 2008


„Indiferenţa şade bine bătrîneţii. Mă gîndesc la X, octogenar, care se agită cu privire la te miri ce. Se spune că e «viu», cînd de fapt nu e decît ridicol şi lamentabil. La nici o vîrstă nu trebuie să te intereseze totul. Excesul de curiozitate e semn de frivolitate şi infantilism. A gîndi e a refuza, a elimina, a selecţiona. Disponibilitatea excesivă suprimă selecţia; pentru ea, totul e important; ceea ce revine la a pune pe acelaşi plan catastrofa şi fleacul.“ (Cioran, Cahiers 1957-1972, Gallimard, 1997, p. 496)

1. Arta de a îmbătrîni e arta de a ceda teritorii. Te retragi, dar nu pentru că abandonezi, ci pentru că alegi. Deschiderii juvenile îi preferi concentrarea. Atenţiei distributive – intenţia focalizării. Bătrîneţea „dinamică“, browniană, care îşi ţine toate simţurile „treze“ e punerea în scenă a unui mecanism de autoînşelare. Sloganul, tipic modern, al senectuţii „branşate“, „angajate“, „sportive“, recomandată ca sursă garantată a longevităţii nu e decît o utopie medicală printre altele. Bătrînii care nu se pot opri, care se obligă la „activitate“, care concurează vesel tînăra generaţie sfîrşesc în penibil. Priviţi cohortele turiştilor de vîrsta a treia care împînzesc mapamondul: în pantaloni scurţi, ceea ce exhibă triste colecţii de muşchi delabraţi şi oase strîmbe, cu şepci zglobii, cu aparate de fotografiat pe piept şi cu raniţe cochete în spate, lacomi fără vlagă, curioşi fără perspective, tonici cu un soi de disperare, bine-dispuşi în mod iresponsabil. „Foarte frumos!“ – se grăbesc să spună apologeţii îmbătrînirii igienice, falnice, „verzi“. Ca şi cum sănătatea sau înţelepciunea sînt specii ale agitaţiei. Fireşte, nu pledez pentru anchiloză şi somnolenţă. Pledez pentru adecvare. Senectuţii îi şade bine contemplativitatea. Contemplativitatea aceea, mereu amînată, de urgenţele vîrstei de mijloc. Bătrînului i se potriveşte plimbarea senină, forajul în adîncime, relectura, recapitularea. El iradiază exemplar în ipostază statică. Un moş care ţopăie e la fel de caraghios ca un hemiplegic care îşi ciupeşte de fund infirmiera. Trebuie să ştii să te retragi la timp într-o experienţă a intensităţii, într-o bună obsesivitate. În acest sens, trebuie spus că o doză convenabilă de „bătrîneţe“ face parte din înzestrarea tuturor vîrstelor care se vor productive. „La nici o vîrstă nu trebuie să te intereseze totul.“ E esenţial să triezi, să pui bine accentele, să temperezi impulsul cogniţiei gratuite, oricît de ispititor şi de „nobil“ s-ar prezenta acest impuls. Curiozitatea trebuie să fie orientată, să aibă un „sens“ (adică o direcţie), să fie însoţită mereu de un discernămînt drastic. Altfel spus, e de dorit să îmbătrîneşti din vreme. În materie de cunoaştere, „tinereţea fără bătrîneţe“ e o formă de imaturitate. În cel mai bun caz, ea se va epuiza într-un enciclopedism factice, fără temei şi fără ţintă.

2. Epocile proaste spiritualmente sînt epocile care administrează neglijent virtutea curiozităţii, epocile „disponibilităţii excesive“. Ele exaltă exterioritatea, febrilitatea destructurantă a intelectului, interogaţia dezordonată, practicată ca strict joc mental sau ca aventură. Ceea ce se cîştigă în cantitate se pierde în nuanţă, ceea ce se acumulează prin expansiune subminează sublimităţile şi adîncimile. Curiozitatea rea e fugă pe orizontală, un soi de travelling fascinant, care nu-şi ia răgazul de a detalia. „Marile descoperiri“, glorificate pînă la idolatrie, au pus umanitatea dinaintea unei exigenţe pentru care nici azi nu e pregătită. „Globalizarea“ e expresia tipică a acestei exigenţe, capcană şi promisiune deopotrivă. Informaţia strînsă cu toptanul, fără reflecţie însoţitoare, incapacitatea de a separa ce e important de ce e accesoriu, cultul juvenil al „ştiinţei“ şi interesul – compensatoriu – pentru iraţional în versiunile lui cele mai triviale, toate acestea sînt fenomene derivate ale unei curiozităţi descumpănite, care nu ştie „să refuze, să elimine, să aleagă“: o curiozitate care nu a îmbătrînit la timp.

3. Unul din riscurile majore ale gazetăriei e valorificarea deviantă a curiozităţii. „Pentru ea, totul e important, ceea ce revine la a pune pe acelaşi plan catastrofa şi fleacul.“ Gazetăria proastă stimulează o curiozitate vicioasă, nediscriminatorie, absorbind la fel de isteric scandalul politic, zvonul apocaliptic, divorţul unei vedete şi dispariţia unui copil. Efectul e un fel de entropie a valorilor, o moarte termică a emotivităţii. Gazetăria proastă produce nesimţiţi şi bezmetici. Pentru clienţii ei, anything goes, adică nimic nu contează. Cînd totul e la fel de important, nimic nu merită luat în serios. O mai bună pregătire pentru alegeri „responsabile“ nici că există...

Marin Sorescu : Actorii

Cei mai dezinvolţi - actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile.

____________________________________________________________________________________

Doru Stănculescu : Cafeaua de dimineaţă

duminică, 11 ianuarie 2009

François Feldmann : Les Valses de Vienne

În amintirea unei dimineţi fericite din viaţa mea...

Adrian Păunescu : Carnaval

Cea mai mare surpriză,
cel mai mare şoc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
în care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela în care
cineva
a avut ideea genială
să apărem
cu toţii
cu feţele noastre reale.

A trebuit să ne mascăm
din nou
ca să ne mai putem
recunoaşte
şi să ne dăm
bună ziua.


Radu COSAŞU : 5 minute de bunătate

(articol publicat în revista "Dilema veche", Anul V, nr.254 - 29 decembrie 2008)

"...şi dacă acum, de Sărbători, veţi avea bunătatea faţă de propria dvs. minte să lăsaţi pentru 5 minute televizorul, ziarele, criza, politica, delicatesele, dreapta, stînga, centrul (inclusiv extremismul de centru...) ca să vă concentraţi pe două scene sublime de dragoste şi moarte? V-ar fi greu? Nu sînteţi obişnuiţi? „Ei, şi?“ – cum ne învaţă Freud să spunem de cîte ori un tigru ne apare în faţă. Încercaţi!
Prima e scrisă de Proust în volumul 1, Swann, al „timpului pierdut“:

„De abia îi trecuse spaima pe care Swann i-o pricinuise, cînd un obstacol obligă calul să se abată din drum. Amîndoi fură izbiţi puternic, Odette scoase un ţipăt şi inima îi zvîcni tare, tăindu-i răsuflarea.
– Nu e nimic, îi spuse Swann, să nu vă fie teamă.
O ţinea de umăr, o rezema de el ca s-o susţină; apoi îi spuse:
– Mai cu seamă nu vorbiţi, răspundeţi-mi numai prin semne ca să nu vă pierdeţi şi mai mult răsuflarea. Nu v-ar stingheri dacă aş îndrepta florile corsajului care s-au deplasat din pricina izbiturii? Mă tem că le veţi pierde, aş vrea să le mai întăresc puţin.
Odette, care nu era obişnuită ca bărbaţii să facă atîtea mofturi cu ea, spuse surîzînd:
– Nu, cîtuşi de puţin, nu mă stinghereşte.
Dar Swann, intimidat de răspunsul ei, poate ca să aibă şi aerul că fusese sincer recurgînd la acest pretext, sau începînd chiar să creadă că fusese sincer, exclamă:
– Oh! Nu, mai ales nu vorbiţi, vă veţi pierde iarăşi răsuflarea, puteţi foarte bine să-mi răspundeţi prin gesturi, o să vă înţeleg bine. Fiţi sinceră, nu vă stingheresc? Vedeţi, e puţin... cred că e polenul care s-a împăştiat pe dumneavoastră, îmi îngăduiţi să-l şterg cu mîna? Nu vă scutur prea tare, nu sînt prea brutal? Poate că vă gîdil puţin? N-aş vrea totuşi să ating catifeaua rochiei, ca să n-o mototolesc. Vedeţi însă, era într-adevăr necesar să le fixez, altfel ar fi căzut; şi astfel, dacă le prind eu însumi... Serios, nu sunt dezagreabil? Chiar dacă le-aş mirosi ca să văd dacă într-adevăr n-au nici un miros? N-am mai mirosit niciodată asemenea flori, îmi îngăduiţi? Spuneţi drept! Odette ridica uşor din umeri surîzînd, ca şi cum ar fi vrut să spună: «Eşti nebun, vezi bine că-mi place»“.

A doua e din Idiotul lui Dostoievski şi durează într-adevăr 5 minute, poate cele mai sfîşietoare 5 minute descrise vreodată de un om:

„...nu le rămaseră decît cinci minute de trăit, atîta tot. El spunea că cele cinci minute îi părură de o durată nesfîrşită, de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atîtea vieţi, încît n-avea nici un rost să se gîndească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţiuni; îşi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas bun de la prieteni, două – ca să se gîndească la sine însuşi şi-i mai rămînea un minut ca să arunce cea din urmă privire în jurul său. Îşi amintea perfect de bine că făcuse tocmai aceste trei dispoziţiuni şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi putere. Luîndu-şi rămas bun de la prieteni, îşi amintea că adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase să se gîndească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gîndi; voia numai să-şi închipuie cît se poate mai iute şi mai limpede ce va urma: cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva – dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită strălucea în razele soarelui sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de pe această turlă cu razele scînteietoare pe care le răspîndea: nu se putea desprinde de aceste luciri: i se părea că ele erau firea cea mai nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare... Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată era îngrozitoare: dar nimic, spunea el, nu-i fusese în acele clipe mai groaznic decît acest gînd continuu: «Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă – ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipă într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui, socotind cu zgîrcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!» Spunea că, în cele din urmă, gîndul acesta îi devenise atît de nesuferit, atît de odios, încît ar fi vrut să fie împuşcat cît mai repede.“ (sublinierile îmi aparţin)

Vă felicit dacă aţi ajuns pînă aici; nu ştiu ce veţi face după lectură. În 2008, de cîte ori mi-a fost greu, am apelat la ele şi m-am înzdrăvenit pentru mai mult de 5 minute."
____________________________________________________________________________________________