Lepo Sumera (1950 - 2000), compozitor estonian despre care puteti citi aici: http://www.sumera.ee/?id=41
Compoziţia lui, intitulată simplu, "1981" m-a fascinat cu un an în urmă şi continuă să ma fascineze şi azi, mi se pare extraordinară, vă invit să o ascultaţi în interpretarea unei tinere pianiste.
Fascinaţia mea faţă de piesă (pentru semnalarea căreia îi mulţumesc unui prieten virtual) m-a determinat să fac şi un clip, reuşit sau nu, nici nu mai contează, în el am pus versurile lui Nichita Stănescu şi... o parte din mine.
Vitraliu
Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunînd pierdutele-i pătrate.
Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.
Cînd te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.
Oră năruită-n văzduhuri. Oră
lăsînd o urmă arsă pe cadrane,
peste nisipul umbrei mele stinsă,
ca luna peste caravane...
Oră sfîşiată de stele-n cădere,
oră goală de culori, ciutură spartă,
turn ameţit de ploi, rostogolite de lespezi,
pădure moartă!
... Cînd te întorci, ora se cuibăreşte
în ceasornicul de lemn, ca-ntr-o casă de ţară,
lumina se retrage-n petale,
iar stelele se înapoiază, într-o cădere spre cer,
cum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atîta de larg
încît, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tacută.
cîţiva ani mai tîrziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu ştiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mîna. el a murit
foarte curînd după aceea – ea, ani mai tîrziu.
si eu merg acuma pe strada aceasta.
________________________________
Mircea Ivănescu : Despre moarte ca revedere
"Poetul Mircea Ivanescu, unul dintre cei mai importanti poeti romani, considerat un pionier al postmodernismului in Europa Centrala si de Est, a murit joi la Sibiu, in urma unci lungi suferinte.
Mircea Ivanescu, nascut pe 26 martie 1931 in Bucuresti, a contribuit esential la recuperarea narativitatii in poezia autohtona din a doua jumatate a anilor ‘60 si din anii ‘70. A debutat in 1968 cu volumul intitulat simplu “Versuri”, urmat de “Poeme” in 1978. Printre volumele mai noi publicate de el « Poeme vechi, noua” (Cartea Romaneasca, 1989), “Versuri” (Eminescu, 1996). In 2009 i-a aparut in traducere in Marea Britanie, la editura Universitatii Plymouth, antologia « lines poems poetry ». Este traducatorul unor opere de referinta din proza universala moderna (Joyce, Kafka, Musil, Fitzgerald, Rilke, Faulkner etc.) si al unor studii de teorie literara. A fost propus, in 1999, pentru premiul Nobel pentru literatura, de catre Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.
Recent, Mircea Ivanescu a fost nominalizat la premiile Prometheus pentru Opera Omnia pe 2011, la sectiunea Literatura, premii ce se vor acorda in luna octombrie." (Cronica Română http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=120750)
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor...
Capul întîi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
"Ce fără cap este fata aceasta!",
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
"Ce fără inimă este fata aceasta!"
Şi aşa mai departe.
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă,
Şi nici o patimă,
Şi sîngele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Şi mi-ar rămîne numai genunchii uscaţi,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima linişte,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...
* * * * * * * * * * * * * Michael Hoppé - So You ("Solace" 2003)
________________________________
