Se afișează postările cu eticheta Ana Blandiana. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ana Blandiana. Afișați toate postările
luni, 19 septembrie 2011
marți, 5 iulie 2011
Ana Blandiana : Totul simplu
O, dac-aş fi o lumînare numai,
Să mă consum treptat
De la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticileCopiilor...
Capul întîi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
"Ce fără cap este fata aceasta!",
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
"Ce fără inimă este fata aceasta!"
Şi aşa mai departe.
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă,
Şi nici o patimă,
Şi sîngele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Şi mi-ar rămîne numai genunchii uscaţi,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima linişte,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume...
* * * * * * * * * * * * *
Michael Hoppé - So You ("Solace" 2003)
________________________________
marți, 28 iunie 2011
marți, 8 martie 2011
Ana Blandiana : Poate că mă visează cineva
Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atît de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din cînd în cînd
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întîmple
Ceva.
De aceea gesturile
Îmi sunt atît de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din cînd în cînd
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întîmple
Ceva.
_______________________
joi, 11 noiembrie 2010
Ana Blandiana : Să rămîn singură şi goală de gînd
Să rămîn singură
Şi goală de gînd
Cum numai brazii şi pietrele
Sunt singuri şi goi.
Să spun
Auzului meu să adoarmă
Şi ochilor mei să se-nchidă
Aşa cum
Cîndva
Brazii şi pietrele
Au renunţat la ochii
Şi la urechile lor.
În tăcere şi întuneric
S-aştept să zăresc
Prin strălucitoarele crăpături
Ale sufletului meu răsturnat peste mine
Soarele veşnic şi orb
Împlîntat în zăpadă...
Şi goală de gînd
Cum numai brazii şi pietrele
Sunt singuri şi goi.
Să spun
Auzului meu să adoarmă
Şi ochilor mei să se-nchidă
Aşa cum
Cîndva
Brazii şi pietrele
Au renunţat la ochii
Şi la urechile lor.
În tăcere şi întuneric
S-aştept să zăresc
Prin strălucitoarele crăpături
Ale sufletului meu răsturnat peste mine
Soarele veşnic şi orb
Împlîntat în zăpadă...
Ana Blandiana : Gol sfîşiat
Putere de-a alege
Între a fi implicat
Şi a fi singur,
Curaj de-a opta
Între suferinţa ţipătului
Şi cea a tăcerii,
Forţă în stare să se hotărască
Între fuga în afară
Şi fuga înlăuntru,
Tu stăpîneşti universul
În care
Stelele ard
De nehotărîre.
Gol sfîşiat în două,
Eternitate duală
De unde
Cad jumătăţi de rachete
Şi ciosvîrte de îngeri.
Între a fi implicat
Şi a fi singur,
Curaj de-a opta
Între suferinţa ţipătului
Şi cea a tăcerii,
Forţă în stare să se hotărască
Între fuga în afară
Şi fuga înlăuntru,
Tu stăpîneşti universul
În care
Stelele ard
De nehotărîre.
Gol sfîşiat în două,
Eternitate duală
De unde
Cad jumătăţi de rachete
Şi ciosvîrte de îngeri.
luni, 29 martie 2010
Ana Blandiana : Visez uneori trupul meu
Visez uneori trupul meu
Prins în năvoade, riduri,
Şi tîrît prin zăpadă
Pe plaja îngheţată, lucioasă
A unei limpezi mări,
Nu văd nicicînd pescarul,
Dar ştiu că ţi-e tată,
Văd numai plasa de riduri
Şi trupul meu, pradă
Bogată.
Tandru visez dimineaţa aceea de moarte,
Cu linişte necunoscută, curată,
În care nici tu nu mai vii,
Nici eu nu te mai chem
Şi totul adoarme cu ochii deschişi,
Şi doar, lumină-n lumină, ecou,
Se mişcă un firav blestem
Să se deşire năvodul,
Să lunec din nou
În apa fără timp şi fără pată.
_______________________
luni, 4 ianuarie 2010
Ana Blandiana : Scherzo
Scherzo
O să mor brusc, nu peste mult şi frumos,
Lăsînd în urmă uimire surdă, indiferentă,
Vîntul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeaţă, transparentă reverendă.
Şi, amuzată, iarna va rîde ningînd
Peste mormîntul meu suplu şi dac,
Voi asculta-o şi, îngînînd-o în gînd,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.
Din cînd în cînd de-a frumuseţea o să mă joc,
Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Ţărîna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.
Dar cînd nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea tîrziu
Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.
_________________________________________________
miercuri, 28 octombrie 2009
Ana Blandiana : Scherzo
O să mor brusc, nu peste mult şi frumos,
Lăsând în urmă uimire surdă, indiferenţă,
Vântul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeaţă, transparentă reverenţă.
Şi, amuzată, iarna va râde ningând
Peste mormântul meu suplu şi dac,
Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.
Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc,
Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.
Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.
Lăsând în urmă uimire surdă, indiferenţă,
Vântul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeaţă, transparentă reverenţă.
Şi, amuzată, iarna va râde ningând
Peste mormântul meu suplu şi dac,
Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.
Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc,
Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.
Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.
sâmbătă, 24 octombrie 2009
Ana Blandiana : Dangăt de fructe
De ce nu ne-am intoarce în livezi,În liniştea-ntreruptă doar de poame,
Unde pe mii de ani 'nainte vezi
Rostogolindu-se aceleaşi toamne;
Şi orice grindini ar aduce norii
Din tulburate ceruri megieşe,
Ca-n cele mai de mult istorii
Cireşii murmura cireşe;
Legile basmelor se schimbă
Adesea printre paradise,
În doar de ei ştiuta limba
Caişii spun mereu caise;
Şi, ca şi cum nimic in lume
Nu-i poate face să dispere,
De mii de ani, mereu, anume,
Merii rostesc aceleaşi mere...
O, ceas al lumii-n care roade bat
Secunde sîmburi, ore dulci cu miez,
Ani deveniţi alcool, un secol beat
De dangătul de fructe din livezi...
luni, 12 octombrie 2009
Ana Blandiana : Am obosit
Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea ma voi naşte,
După chipul şi asemanarea ei, uşor
Seva racoroasă o să mă pătrundă
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învaţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvant de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.
Am obosit să nu mor
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea ma voi naşte,
După chipul şi asemanarea ei, uşor
Seva racoroasă o să mă pătrundă
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învaţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvant de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.
miercuri, 12 august 2009
Ana Blandiana : Visez uneori trupul meu
Visez uneori trupul meu
Prins în năvoade, riduri,
Şi tîrît prin zăpadă
Pe plaja îngheţată, lucioasă
A unei limpezi mări,
Nu văd nicicând pescarul,
Dar ştiu că ţi-e tată,
Văd numai plasa de riduri
Şi trupul meu, pradă
Bogată.
Tandru visez dimineaţa aceea de moarte,
Cu linişte necunoscută, curată,
În care nici tu nu mai vii,
Nici eu nu mai chem
Şi totul adoarme cu ochii deschişi,
Şi doar, lumină-n lumină, ecou,
Se mişcă un firav blestem
Să se deşire năvodul,
Să lunec din nou
În apa fără timp şi fără pată.
_________________________________________
Prins în năvoade, riduri,
Şi tîrît prin zăpadă
Pe plaja îngheţată, lucioasă
A unei limpezi mări,
Nu văd nicicând pescarul,
Dar ştiu că ţi-e tată,
Văd numai plasa de riduri
Şi trupul meu, pradă
Bogată.
Tandru visez dimineaţa aceea de moarte,
Cu linişte necunoscută, curată,
În care nici tu nu mai vii,
Nici eu nu mai chem
Şi totul adoarme cu ochii deschişi,
Şi doar, lumină-n lumină, ecou,
Se mişcă un firav blestem
Să se deşire năvodul,
Să lunec din nou
În apa fără timp şi fără pată.
_________________________________________
luni, 20 iulie 2009
Ana Blandiana: Cînd printre frunzele aproape reci
Cînd printre frunzele aproape reci
Te duc de mînă şi-ţi fac semn să taci
Să nu trezeşti în cuiburi puii infirmi
Părăsiţi de stolurile pornite spre sud,
Când pădurea se face luminoasă
Şi se poate vedea
Cu o sfîşietoare claritate
Cerul de la marginea copacilor,
Cînd fiarele dezvelite
De zborul frunzişului
Foşnesc şi îşi schimbă culoarea,
Suntem legaţi unul de altul
Şi necunoscuţi
Cum numai un ochi
Este legat de celălalt ochi,
Cum un ochi îi este necunoscut
Celuilalt.
Jumătatea de lume pe care o văd
Se chirceşte sub scutul pleoapei...
Te duc de mînă şi-ţi fac semn să taci
Să nu trezeşti în cuiburi puii infirmi
Părăsiţi de stolurile pornite spre sud,
Când pădurea se face luminoasă
Şi se poate vedea
Cu o sfîşietoare claritate
Cerul de la marginea copacilor,
Cînd fiarele dezvelite
De zborul frunzişului
Foşnesc şi îşi schimbă culoarea,
Suntem legaţi unul de altul
Şi necunoscuţi
Cum numai un ochi
Este legat de celălalt ochi,
Cum un ochi îi este necunoscut
Celuilalt.
Jumătatea de lume pe care o văd
Se chirceşte sub scutul pleoapei...
duminică, 19 iulie 2009
Ana Blandiana : Fără tine
Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.
____________________________________
miercuri, 15 iulie 2009
Ana Blandiana : A fi sau a privi
Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când - îmi amintesc - mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar - din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.
_______________________________________________________
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar - din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.
În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.
_______________________________________________________
sâmbătă, 6 iunie 2009
Ana Blandiana : Exil
Exil
Pornesc în mine în exil,
Tu eşti patria mea
De care nu mai pot să mă apropii,
Tu eşti ţara în care m-am născut
Şi am învăţat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori
Ieşind pe mal cu trupul tot albastru.
De-atâtea ori am navigat prin tine
Pândind bolborositul prevestitor de hulă
Al sângelui în stare să mă înece-oricând.
Tu eşti partea mea de pământ,
Numai din tine ştiu să mă înalţ.
Stăpâne tu, împădurit
Şi semănat cu lacuri,
Ţinut pe care-l stăpâneam cândva
Şi-n care nu mai pot să mă întorc
Din mine, din străinătatea mea,
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,
Să-ţi trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morţi, de gândurile lor.
Pornesc în mine în exil,
Tu eşti patria mea
De care nu mai pot să mă apropii,
Tu eşti ţara în care m-am născut
Şi am învăţat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori
Ieşind pe mal cu trupul tot albastru.
De-atâtea ori am navigat prin tine
Pândind bolborositul prevestitor de hulă
Al sângelui în stare să mă înece-oricând.
Tu eşti partea mea de pământ,
Numai din tine ştiu să mă înalţ.
Stăpâne tu, împădurit
Şi semănat cu lacuri,
Ţinut pe care-l stăpâneam cândva
Şi-n care nu mai pot să mă întorc
Din mine, din străinătatea mea,
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,
Să-ţi trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morţi, de gândurile lor.
joi, 4 iunie 2009
Ana Blandiana : Singurătatea
Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.
(din volumul „Ochiul de greier”, 1981)
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.
(din volumul „Ochiul de greier”, 1981)
miercuri, 27 mai 2009
joi, 21 mai 2009
miercuri, 29 aprilie 2009
Ana Blandiana : Când voi fi-mbătrânit destul
Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor
De grâu încins sub bolţi de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân şi de văzduh
Pe care-l ştiu de altădată;
O să mă-ntind printre grămezi
Fără dorinţe, fără gând
Şi nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;
În dulcele coşciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiş;
Uimită fără de pricină
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,
Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Şi nu-mi voi mai dori să mor.
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor
De grâu încins sub bolţi de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân şi de văzduh
Pe care-l ştiu de altădată;
O să mă-ntind printre grămezi
Fără dorinţe, fără gând
Şi nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;
În dulcele coşciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiş;
Uimită fără de pricină
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,
Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Şi nu-mi voi mai dori să mor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)