Nicu Alifantis, un cantautor de mare rafinament

Nicu Alifantis : bilanţul blondelor iubiri (articol preluat din "Jurnalul National", autori: Dana Andronie si Miron Manega)
Ca să vorbeşti despre artistul Nicu Alifantis poţi începe de oriunde, din orice moment al vieţii. Pentru că el este egal cu sine, ca un cerc vicios. Viciul fundamental al lui Nicu Alifantis este propria muzică.

"Cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui muzician e munca în studio, pentru că acolo îţi naşti copilul şi-l faci aşa cum vrei tu" – declara el cu câţiva ani în urmă. Viaţa lui este, de fapt, o permanentă navetă între scenă şi studio, cu mici pauze de viaţă. Atât cât să se alimenteze cu inspiraţie pentru următoarele… drumuri între scenă şi studio.

PE CONT PROPRIU
Nicu Alifantis este permanent "gravid": a compus muzică pentru 12 filme şi peste o sută de piese de teatru, a susţinut peste 4.000 de concerte, a editat 15 albume, a apărut pe alte 17 compilaţii. În paralel (sau complementar) a avut şapte roluri în teatru şi unul în film (Radu Cantacuzino din "Bietul Ioanide" – 1979), a scris o carte ("Scrisori nedesfăcute alăturându-li-se 2 epistole de Emil Brumaru şi Laurenţiu Ulici"), a colaborat cu 42 de teatre şi 48 de regizori… Te-apucă ameţeala de câte cifre se ascund în spatele inefabilei muzici marca Nicu Alifantis! De fapt, toate aceste cifre înseamnă muncă. A muncit de mic şi a câştigat de mic. "Prima oară – declara el prin 2004 într-un interviu apărut în Jurnalul Naţional – am câştigat bani făcând figuraţie într-un film străin care se turna la Brăila: «Aventurile lui Tom Sawyer». Se întâmpla prin 1967. Am primit o groază de bani pentru acea perioadă, 140 de lei. Le-am făcut cadouri părinţilor şi mi-am cumpărat o geantă de voiaj".
Banii l-au făcut liber, dar l-au şi responsabilizat, pentru că şi-a trăit viaţa pe cont propriu şi a trebuit să ia deciziile singur. O şi recunoaşte de altfel: "Faptul că am putut câştiga bani din această meserie este o satisfacţie suplimentară. Mai am şi marele avantaj, spre deosebire de alţi colegi de-ai mei mai tineri, de a fi făcut numai ceea ce am vrut eu. N-am avut şefi, producători, case de producţie care să vină peste mine, manageri care să-mi direcţioneze activitatea. Am muncit cum m-a dus pe mine capul". Iar capul lui de grec aromâno-român l-a dus bine. Ce-i drept, a avut şi norocul unor întâlniri providenţiale care i-au creat orientarea în profesie. Primul reper a fost un dascăl din Brăila, Nicolae Ungureanu, "un om absolut extraordinar, căruia îi datorez faptul că am rămas fidel poeziei de calitate" – spune Alifantis. Poate de aici i se trage şi reflexul de a compune muzică pornind de la versuri… Îi place poezia lui Nichita, Leonid Dimov, Esenin, Shakespeare, Topârceanu, Edgar Poe, Păunescu, Cărtărescu, Alexandru Andrieş, George Ţărnea, Tudor Arghezi… Au urmat, pe lista întâlnirilor memorabile, Tudor
Gheorghe, Alexandru Tocilescu, Johnny Răducanu, Dinu Săraru, Nichita Stănescu. Cu asemenea modele e greu să te rătăceşti… I-a cunoscut şi pe alţii, care au adăugat câte ceva la ceea ce deja învăţase. Prilejuri au fost nenumărate, căci şi-a trăit tinereţea în turnee: "Plecam în turnee cu haine de vară şi mă prindea iarna pe drum" – spune el. L-a prins nu numai iarna, ci şi maturitatea…

DETESTĂ SILICOANELE
Cum e Alifantis ca om? Aparent liniştit, se înfurie atunci când sunetul e prost în concerte şi se răzbună spărgând chitara. Asta pentru că e rebel şi plin de contradicţii. Deşi e mai mult grec decât român, iar în familie se vorbea greceşte, a refuzat să înveţe limba strămoşilor. Cine ştie de ce, poate va mărturisi cândva… Nu crede în ciorba reîncălzită, deşi s-a căsătorit cu actuala soţie după ce a părăsit-o şi s-a căsătorit cu altcineva, detestă prostia feminină şi silicoanele, îi place să câştige bani, dar îi place să-i şi risipească. Îi place, de asemenea, să facă daruri prietenilor, dar prietenii şi-i alege cu grijă, mai ales de la un timp încoace: "După ce am făcut infarct, am privit totul cu alţi ochi şi m-am relaxat foarte tare. Mi-am făcut un inventar foarte exact al prietenilor, al relaţiilor, al oamenilor cu care merită să-ţi petreci timpul, pentru că, mai ales de la o anumită vârstă, timpul devine extrem de preţios şi atunci e foarte important cu cine ţi-l petreci". Viaţa privată a lui Nicu Alifantis (câtă i-a mai rămas după atâta amar de muzică dulce) seamănă cu o telenovelă, iar el nu se jenează s-o recunoască, cu amuzament chiar. Acum trăieşte liniştit, aproape patriarhal, înconjurat de soţie şi de cele două fete, pe care le iubeşte irevocabil. "Fetele mele n-au ureche muzicală – spune el cu duioasă dezolare –, dar le place să mă asculte. Mai grav e că insistă să cânte, ceea ce e o cumplită tortură pentru urechile mele bătrâne"… Acesta este, pe scurt, Nicu Alifantis. La care am mai putea adăuga propria lui părere: "Eu mă văd un om foarte de treabă, foarte talentat şi foarte deştept". Şi foarte modest, adăugăm noi.

Piese cu valoare de blazon
Acum 30 de ani, Ecaterina Oproiu îl definea simplu pe Nicu Alifantis: "Acel mucalit, adeseori senzaţional radiolog al sentimentelor contemporane". Ediţia de colecţie cu CD îl aştepta de mult pe Alifantis. Iată că aşteptarea a luat sfârşit. 17 piese alese "pe sprânceană" vor însoţi varianta distilată, esenţializată (şi, evident, tipărită) a biografiei artistice a lui Nicu Alifantis. A compus (şi a cântat) atât de mult şi de frumos încât aproape oricare dintre piesele sale de succes au valoare de blazon ("Emoţie de toamnă", "Decembre", "Ploaie în luna lui marte", "Piaţa Romană nr. 9" etc.). Subliniem faptul că – paradoxal – partea cea mai ascunsă a operei sale este cea mai prodigioasă şi cea mai "la vedere": Alifantis a compus muzică pentru 12 filme şi peste 100 de piese de teatru. Am luat-o uşor-uşor pe urmele artistului, cu grijă, ca "după melci", să nu uităm sau să nu strivim ceva important şi fragil… în Ediţia de Colecţie din 8 decembrie a Jurnalului Naţional.


Nicu Alifantis : "Dupa melci" (album pe versuri de Ion Barbu)