Elita luase loc la parter
şi proştii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întîmplare cam abătută
şi un năpraznic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cît zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocenţă
strălucea printr-o totală absenţă.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi inghiţea nămolul ;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi cînd căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii "dramatis personae".
Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.
("Întunecatul april", 1937)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu