"Şi, totuşi, pe patul de spital, Marin Sorescu dictează cîteva poeme (...), impresionante prin stoicism şi seninătate. Curajul cu care şi-a acceptat moartea este uimitor pentru un om de la care ne-am fi aşteptat să se joace cu ea ca Ivan Turbincă, s-o păcălească şi s-o amîne. (...) Mereu imprevizibil, Marin Sorescu iese din scenă parcă împăcat cu sine, calm, detaşat, fără sfîşiere. (...) Omul, ca şi poetul, este o enigmă. Crezi că l-ai cunoscut pe cel dintîi. L-ai citit de zeci de ori pe cel de-al doilea. Ca să constaţi că nu ştii nimic, nici despre unul, nici despre altul. Moartea lui Marin Sorescu mă aruncă în perplexitate. Şi mă doare. Ce timpuri aspre, nemiloae, în care poeţii ne mor unul după altul!"
Nicolae Manolescu
în articolul-editorial "Ne mor poeţii" din "România literară", nr.50/18-24 decembrie 1996)
_________________________________________________________________
* * *
Arăt atît de îngrozitor
Încît pierd mult timp
Consolîndu-i pe cei
Care vin să mă vadă.
Ţipă, îşi pun mîna la ochi,
Blestemă.
"De ce tocmai tu?", se răstesc la mine.
Doamne, unde eşti, Tu exişti?
Eu încerc să le ridic moralul
- Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare.
Săptămîna trecută arătam şi mai rău
Boala e boală, totuşi.
Face ravagii unde se încuibă.
Şi, la urma urmei, toţi murim
Şi, vorba lui Hamlet, "Dacă-i acum
Nu va fi altădată.
Dacă n-ar fi durerea asta îngrozitoare
Aş accepta senin, mioritic,
Chiar şi figura asta de schingiuit.
Lumea e sinceră.
Lumea suferă pentru mine.
"Curaj!"
Aud din toate părţile.
Şi eu ce pot face?
Îi consolez pe toţi, cum pot.
Numai mie nu ştiu ce să-mi mai spun
Cînd rămîn singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu