Ziua alunecă, trăgînd după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parca-ai fi-mpins-o cu mîinile subţiri
pe care le-ai ridicat din îmbrăţişarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare scînteind,
în dreptul inimii,
cînd iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat şi mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenuşiu, spre negru,
smulgînd frunzele şi tragînd de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
şi-un relief de munţi, întors spre noi,
izbucneşte deasupra, urcînd,
coborînd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu