Cu o uşoară nostalgie

 


http://luminita2007.blogspot.ro/2010/03/nichita-stanescu-cu-o-usoara-nostalgie.html

Nicu Alifantis : Nichita (1996)

Nicu Alifantis - "Nichita" 1996 (full album)

Nichita Stănescu

Ziua alunecă, trăgînd după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parca-ai fi-mpins-o cu mîinile subţiri
pe care le-ai ridicat din îmbrăţişarea mea.

Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare scînteind,
în dreptul inimii,
cînd iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat şi mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.

Ziua alunecă spre cenuşiu, spre negru,
smulgînd frunzele şi tragînd de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
şi-un relief de munţi, întors spre noi,
izbucneşte deasupra, urcînd,
coborînd.

Nichita Stănescu : Cu colţul inimii

Despre patrie se pot spune
cuvinte scrise cu colţul inimii noastre
suspendate în aer, albe spume
ale mării acesteia, albastre.

O, doar pentru ochiul străin
toate acestea ar fi poate dantele
la perdeaua de miraj alcalin
trasă numai peste stele.

Însă pentru cei ce sîntem aici
în viaţă, întregi şi în lucrare,
cuvintele au lamă de brici
intrînd în miracol, cu tandră mirare.

Nichita Stănescu : Cheile

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decît numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cît eşti de mare, tu,
haide, cît eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

Imaginar vs Real

Nichita Stănescu : Vara

Deşi este încă seară
simt că mîine vine vara
cu lungi gene de mărar
şi cu ochii de muştar,
cu obrajii de caisă
unduindă a narcisă.

Ca o pasăre măiastră
ea va bate la fereastră,
Eu-i deschid. Ea intră-n casă,
tărcată şi pepenoasă.
___________________________________

Mircea Cărtărescu : Tu, Nichita...

"Cînd am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atît de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încît vreo jumătate de oră
n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
"Bătrîne, gata!" mi-a spus pînă la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrîne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi cîteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu cînd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zîmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrîne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita".
_____________________________________________

Nichita Stănescu : De dragoste

Mircea Cărtărescu : Cînd ai nevoie de dragoste
_____________________________________________

Nichita Stănescu : Poveste sentimentală

Nichita Stănescu : Cu o uşoară nostalgie

Cu cît se-nsera peste arborii rari,
cu atît începeau să lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri
de cîmpie,
şi noi nu mai conteneam traversîndu-le.
Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie.
Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gîndule ?

Nichita Stănescu : Somnul şi trezia

Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că sîntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, -
acela că existăm...
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tîmpla pe tine
galbenule, snopule, grîule.
Şi m-am gîndit -Doamne,
ce fel de pîine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?
________________________________

Nichita Stănescu: Cîntec

Căzut în zăpadă şi stîlcind fără de voie
arcele florilor albe ale lui Noe,
floarea albă de zăpadă
care m-a ţinut în ea
domnitoare, voievoadă,
floarea albă cea de nea, -
am căzut şi am stîlcit-o
deşi ea migra în sus,
deşi ea migra în sus...
Stalagmite, stalactito
deşi ea migra în sus,
deşi ea migra în sus
...Într-o apă fiartă ea
ar fi fost o peşteră,
într-un ocean pe-o stea
ar fi fost o maşteră,
Ararat de piatră rea
Everest de piatră grea...
Am stîlcit-o, am stîlcit-o,
de din alb am dezalbit-o
de din rece-am încălzit-o
şi-am pierdut-o, şi-am pierdut-o.
________________________________

Nichita Stănescu : Estompare

Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, făptură,
dîră lucindă şi, de melci,
tandră arsură.

Abia te ţin într-un cuvînt,
ori în albastrul meu iris,
iarbă-ncolţind dintr-un pămînt
de somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.

Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămîn ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…

Nichita Stănescu : Despărţire de o vîrstă

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.

Iarbă, pietre, arbori, păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.

Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.

Nichita Stănescu : Cîntec liniştit

M-aş mai uita curat la frunza verde,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în frunza verde
de verdele trăit mă înec în frunza verde.

M-aş mai uita la piatra albă
lucindă, mirosind
a soare orbitor şi a potcoavă,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec în piatra albă
şi mă sufoc în aerul de piatră albă.

M-aş mai uita la animalul gingaş
care mănâncă înfometat
pe animalul foarte gingaş
rănit mortal şi de mâncat,
dar amintirile mă trag în jos
şi mă înec, mă înec în foamea animalului înfometat
şi mă înec, mă înec în animalul de mâncare.

Plouă, plouă cu mine
mă trag amintirile în jos
mă înec în ploaie
aidoma curcubeului frumos.
_____________________________

Nichita Stănescu : Euridice

Aerul se mai emoţiona încă
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.

Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţii mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.

Îţi mai ţineam braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.

Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe - voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând...

Nichita Stănescu : A muri în zbor

Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

Nichita Stănescu : De dragoste

Nichita Stănescu - * * *

Ţi-am meşterit bănuţi de fier,
să-mi vinzi un ceas din sânii tăi
zbucnind în vine zurgălăi,
când flămânzeam de vis şi cer...

...Dar scaldă caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mănat
Şi inima ţi-ai semănat
în colbul plin de scremături.

Ţi-am bănuit arginţi cu zimţi,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
când rodul florilor din tei
îmi flămânzeau o stea în dinţi.

...Dar vrăjitoare de nefiri,
descântece turnaşi în prag
Mi-ai dat fiertura de omag
să te descânt din amintiri...


Bucureşti, Joi 23 Decembrie 1954
(Publicată postum în Flacăra nr 13/ 30 martie 1984)

_______________________________________

Nichita Stănescu : Cântec (nou) de lună nouă

Încet, sub paşii ceasului venit,
se şterge sur, noptire-albastră
...şi tot mai e ceva neîmplinit
şi singur, în iubirea noastră...

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
dar îţi răsună în ureche
pe după ceţuri, luna lunecând

Nelinişti vechi şi glasul lor hoinar
spre neştiut încet ne mână.
Ne-oprim o clipă ... apoi mergem iar
prin ceaţa udă, mână-n mână...