TIFF 2009: Kristin Scott-Thomas in "Il y a longtemps que je t'aime"

Am ajuns în Cluj la o oră după începerea Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), aflat la a opta ediţie anul acesta. Am apucat să mai văd doar covorul roşu (!) întins la intrarea în cinematograful "Republica", cel mai elegant din oraş (şi aflat în prezent, din pacate, sub ameninţarea cu dispariţia).
A doua zi mi-am propus să văd măcar câteva filme, doar că fiind într-un prea scurt week-end, le-am făcut pe toate în mare grabă. Filmul la care voiam să ajung îl alesesem după titlu şi după faptul că rula la "Republica", cinematograf aflat in imediata apropiere. Astfel că am ajuns în sală cu un minut doar înainte de începerea filmului, fara să ştiu nimic despre el decât că se numea "Il y a longtemps que je t'aime" şi că era francez (şi ce dor îmi era de filme frantuzeşti... ). Nu mică mi-a fost surpriza şi foarte plăcută să vad un chip pe care-l îndragesc de mulţi ani, chipul foarte expresiv şi interesant al unei actriţe care nu face valuri dar face mereu roluri excelente: Kristin Scott-Thomas. Filmul e bun, nu grozav, dar absolut onorabil, aş avea să-i reproşez doar faptul că a renunţat în final să păstreze tăcerea asupra motivului eroinei de a fi făcut o crimă de neînţeles, altfel, după ce eroina îl adcunsese vreme de peste 15 ani... Motivul putea fi bănuit (şi eu l-am dedus, aşa cum orice alt spectator atent o poate face) din momentul în care aflam că Juliette era medic de profesie. Sper că spunându-va cele de mai sus nu am dezvaluit nimic din film astfel încât să vă rămână întreagă plăcerea şi curiozitatea de a-l viziona.
Am ratat din păcate următorul film care rula, un Kuroshawa multiplu premiat... pentru că aveam întâlnire cu prietena mea, aşa că... Dar împreună am mers la următorul film din program, un film bine făcut aşa cum numai americanii ştiu să facă cu profesionalism, dar despre el altădată.

Salvatore Adamo : Le Silence

Mariana Marin : Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir

În cumpănă cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.
(Shakespeare - Regele Lear)

În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,
şi dată fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întâi ruşinea zilnică din copilărie:
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărât
(dată fiind inteligenţa mea
şi posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă")
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)
Desigur, să-1 privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-1 înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
(Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo...)
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene...”
Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă!

În grădina de trandafiri a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase...
Dar tu, patrie luminoasă!
E una care uită mai bine decât tine?
Câte ziduri ţi-au mai căzut?
Câţi dinţi?
Şi câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile tale celeste?
Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!
La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea.
Negru pământul.
___________________________________________________

Dulce Pontes - ''Canção do mar''

Marin Sorescu : Şah

Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
Şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce),
Dar eu îi pun în faţă o carte
Şi-l silesc să se retragă.
Îi mai câştig câteva piese,
Dar uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
-O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,
Îmi spune el.
-Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară
Şi continui partida.
__________________________________________

Ana Blandiana : Dacă vrei să nu te mai întorci

Marin Sorescu : O noapte ca o piatră despletită

A venit o noapte ca o piatră albastră,
Despletită,
Şi mai era acolo şi un turn.
Un turn cu geamuri rotunde, nesparte şi cafenii.

Omul acela cu privire de colţ de cremene,
Când a dat cu ochii de noapte,
Acesta s-a împleticit,
Gata să intre în pământ.
Dar a mai venit un om care,
Când i-a călăuzit celuilalt o palmă albastră
Peste privire
i-a umplut ţeasta de gânduri.

Eu eram şi unul şi celălalt:
Am privit în fântâna sufletului
Şi m-am văzut rătăcind
Între obtuz şi isoscel.
Am avut totuşi curajul
Să trag o perdea între mine şi eu.
O perdea mare, împădurită.
Şi cerul s-a umplut deodată de cozi de păun.
Cine ştie, poate că erau stele?

Atunci mi-am adunat toate fulgerele
Mâniei
Şi am înţepat turnul
Drept în ferestre…
S-a făcut praf, l-am luat în palmă
Şi l-am suflat în patru vânturi.

Cerul era plin de cozi de păuni,
Multicolore cozi de păuni,
Poate că erau chiar gândurile mele
Care dădeau strălucire aerului

Apoi mi-am luat din cui
Paloşul versului şi am plecat
Pe străzile oraşului
Să râcâi
Umbra pomilor de pe trotuare.

Ca să fie mai multă lumină.

_____________________________________________________________