Să fii cu totul îngropat în neputinţă, să nu speri nimic, să aştepţi zilele să treacă conştient că ai văzut totul, că ai cunoscut, cîndva în trecut, fericirea, dar că ai ignorat-o, că ţi s-a părut banală şi că ai trecut mai departe. Şi în acel mai departe n-ai găsit nimic. Doar un ciob şi o vioară.
Nu te interesează nimic, nu vrei să asculţi, cuvintele sînt doar ascunzişuri ale lumii, nu spun nimic, nu sînt decît măşti ale aceluiaşi început.
Am tras jaluzelele şi privesc dincolo de fereastră. Maşini care grăbesc spre moarte, pietoni nedumeriţi de singurătate şi tu, pierdută pentru totdeauna în altă inimă, în alt timp.
Te-am sărutat şi ţi s-a părut lipsit de importanţă. Te-am iubit şi n-am ştiut cum s-o spun, te-am lăsat singură şi m-am bucurat că nu eşti lîngă mine, te-am vrut aproape, dar plecasei şi mi s-a părut firesc, te-am învăţat să zbori crezînd că eu ştiam deja. Şi cînd am rămas singur, cînd te-am chemat şi n-ai răspuns, am vrut să plîng. Ţi-am şoptit lîngă Notre-Dame, am plîns în spatele bolovanilor de pe Acropole şi te-am aşteptat în stepa cazacilor.
Acelaşi vînt îmi spunea cît de departe eşti, dar cine învăţase să asculte vîntul? Vocea lui e doar nălucă, aşa mi-ai spus într-o dimineaţă şi am ştiut că te iubesc.
Era toamnă şi păsările plecau, o frunză mi se aşezase pe umăr şi i-am vorbit. Îmi era dor de tine. Şi le-am spus păsărilor să te poarte cu ele. Să ai unde ierna, să nu-ţi fie frig, să nu te acopere noaptea cea lungă.
Aş fi vrut să-mi răspunzi, să-mi spui că nu crezi în primăvară, că mîine îmi vei spune bună dimineaţa, că vei zîmbi şi eu îţi voi răspunde, că trupul tău nu e o jivină a nopţii, că pîntecul tău mă aşteaptă.
Vorbeai în spaniolă şi-mi spuneai să nu te aştept.
Rîdeam şi lacrimile îngheţaseră. Ratasem o viaţă şi cea nouă era lipsită de importanţă.
