Edith Södergran : Dragoste

Sufletul meu era o rochie
albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă,
mi-ai spus că m-asemuiam
unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decît mîngîierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surîzînd o oglindă şi m-ai rugat:
priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere
şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în braţe,
atît de tare încît să
nu-mi mai trebuiască nimic altceva.

Edith Södergran (1892 - 1923)

Nana Mouskouri : Toi qui t'en vas (Casta Diva)

NANA MOUSKOURI, 1974.
Toi qui t'en vas (Casta Diva)
Vincenzo Bellini (Norma - 1831)

Toi, toi qui t'en vas
Au pays où l'amour existe
Là où tu t'en vas
D'aussi loin entendras-tu
Ma chanson triste ?

Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que ta vie va bien sans moi
Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que tu ne reviendras pas

Toi, toi qui t'en vas
Au pays où je suis une ombre
Là où tu t'en vas
D'aussi loin entendras-tu
Mon cri du bout du monde ?

Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que ta vie va bien sans moi
Il faut vivre avec la peine
Vivre avec la solitude
Vivre avec la certitude
Que tu ne reviendras pas

Tu ne reviendras pas.

Nina Cassian : Proiect de înţelepciune

Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cît de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mîinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zîmbeai lîngă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau pînă la moarte).
Şi am să spun că aveai cîte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gîze imense,
prinse în ploaia de-april.

O să mă laude-acela, fără-ndoială.
« Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală ... »
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care ...

(Nina Cassian : Proiect de înţelepciune - vol. « Să ne facem daruri », 1963)

Adamo à l'Olympia (1965)

Am primit în dar acest album şi bucuria mea o datorez unui necunoscut, e minunat faptul că există oameni care pot dărui fără să aştepte nimic în schimb. Mulţumesc!

Mircea Ivănescu : Despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat, murind
nu revezi pe nimeni - moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi - şi te leagănă -
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare -
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei însăşi
cu un singur ecou - şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumînării - şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles - şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul - şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles - şi pe urmă,
nici descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există, pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.


2.

dar moartea este o revedere totuşi - însă de partea
aceasta a ei, cel care rămîne îşi deschide
ochii deodată - (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decît contururi). cel care a privit moartea
luînd chipul unei fiinţe - vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce vede mereu - şi oricît de repede
şi-ar acoperi ochii - oricît de tare
ar gîfîi, săşi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi - ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic-
a fost
ceea ce se priveşte pentru întîia dată
şi fără urmare.
______________________________________________




Pentru IULIA, in memoriam. R.I.P.

Nichita Stănescu : Vara

Deşi este încă seară
simt că mîine vine vara
cu lungi gene de mărar
şi cu ochii de muştar,
cu obrajii de caisă
unduindă a narcisă.

Ca o pasăre măiastră
ea va bate la fereastră,
Eu-i deschid. Ea intră-n casă,
tărcată şi pepenoasă.
___________________________________

Să stai în fîn, s-aştepţi să vină noaptea...

„e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu-mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N-aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît
părăsindu-l. Dacă vrei să-l depozitezi, să-l ai definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi, deci, dintr-o dată, că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfîşietor de frumos? Atunci, pleacă! Ţi s-a făcut un dar, pe care nu-l iei cu tine decît întorcîndu-i spatele.

(Andrei Pleşu : Jurnalul de la Tescani)