"Uneori mi se întîmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi sau chiar mahalale întregi necunoscute, sînt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarîmului şi crăcile copacilor şi scîndurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica acelor ce le-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fîlfîindu-le la porţi steaguri albe sau negre: copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrîni uitaţi de vreme sub ochii cărora m-am înălţat eu - beteală, flori, zîmbete, lacrimi - un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de uitări, de înşelăciuni, de amăgiri, una peste alta, totdeauna mai multă jale decît bucurie şi peste tot atîta minciună, zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori un nimic aducîndu-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sînt toate, îmi uit de ale mele şi cad pe gînduri şi-mi vine să zic cu cîntecul: arză-l focul Bucureşti".“Cînd voi reciti însemnările de faţă mă voi judeca probabil foarte sever. Mai nimic legat, esenţial, scrupulos. Mi-am petrecut însă o bună parte din viaţă literaturizînd, aşa încît simt nevoia de niţică uşurinţă la exprimare, de niţică neglijenţă, de niţel derizoriu. Şi fiindcă astea se pierd in mine fără urme, precum ceaiul de muşeţel, stilul meu nu e în pericol. Jurnalul e un simplu tratament naturist.
Reiau: să scrii proze, să cizelezi, să te străduieşti pentru alţii, mi se pare exagerat. Par consequant, în ceea ce mă priveşte, textul de agrement, literatura adică, e drum inchis.
Şi totuşi nu rezişti întotdeauna dorinţei de a spune ceva cu miez – se răsuceşte în tine cîte un germene de vorbă, dă vrej, se-nvoaltă; trebuie să-l intinzi undeva. Îl intind aici, vrej, în pustie. Pînă la urmă, scrisul într-un Jurnal intim e un fel de a vorbi singur, o alienare. Nu Jurnalul e intim, ci alienarea”.
_____________________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu