Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, făptură,
dîră lucindă şi, de melci,
tandră arsură.
Abia te ţin într-un cuvînt,
ori în albastrul meu iris,
iarbă-ncolţind dintr-un pămînt
de somn, de vis.
Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.
Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămîn ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu