Mos Crăciun, te aşteptăm !

Post-electorală (Andrei PLEŞU)

Andrei PLEŞU despre prima întîlnire televizată a prezidenţiabililor:

Cred că pot asuma, în mod legitim, postura obiectivităţii. Am devenit „obiectiv“ nu pentru că m-am străduit să gîndesc la rece, nu pentru că nu am simpatii de partid şi nici pentru că îmi contemplu ţara de la distanţă, cu un ochi clinic. Am devenit obiectiv pe bază de oboseală şi melancolie. Sînt un conglomerat de dezamăgiri. După douăzeci de ani de libertate şi democraţie, nu mi-a rămas întreagă nici o speranţă, nici o iluzie. N-am reţinut, în acest interval, nici un personaj politic de anvergură. Nu ştiu să explic acest marasm crepuscular. Să fie consecinţa „zbuciumatei noastre istorii“ care ne-a lăsat fără oase, să fie vreun defect etno-genetic ireparabil, vreo combinaţie de inerţie fanariotă şi sminteală comunistă, sau e vorba numai de stricta mea, pre-senilă, acreală? Fapt e că nu mai am porniri constructive, entuziasme, pasiuni contingente. Sînt demobilizat. Şi, ca atare, „obiectiv“.
Din perspectiva acestei triste obiectivităţi, am contemplat fără nici un frison partizan dezbaterea de vinerea trecută a celor trei prezidenţiabili. Textul pe care îl citiţi a fost scris a doua zi, în sîmbăta dinaintea alegerilor. Nu ştiu ce-o să iasă şi nu ştiu eu însumi cum am să votez. Voi merge la vot pentru că am pledat pentru votul obligatoriu şi trebuie să fiu consecvent. O idee ar fi să dau un vot nul, alta – să votez cu Crin Antonescu în primul tur şi, în al doilea, cu Băsescu, ţinîndu-mă de nas – cum spusese Adam Michnik că va vota pentru un al doilea mandat al lui Lech Walesa. Ceea ce am văzut vineri seara n-a fost însă de natură să-mi limpezească opţiunile(...).

Întregul articol îl găsiţi AICI.

George Coşbuc : Iarna pe uliţă

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe rîu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii,
Vrând-nevrând.


Poezia integral o puteţi citi aici.

__________________________________________________________________

Zvon de clopoţei se aude...

O-ho-hoo

DINU LIPATTI (1917-1950)

Pe 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimile sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu". La vestea morţii sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseţilor pe care ni le-a dăruit şi o profundă întristare".
Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecţiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană şi înaltă desăvârşire stilistică, de fineţe şi nobleţe spirituală, de poezie şi graţie. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecţia "Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat). "Un artist de o spiritualitate divină", cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări - înaintea lui Glenn Gould - singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecţiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar şi Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest şi exigent cu sine însuşi - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).
Compoziţiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel Op. 1 (1933), Şătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.
(Sursa:Wikipedia)

NICOLAE LABIŞ (1935 - 1956)

Dor

Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.
____________________________________________

Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti)

1 Decembrie : Ziua Naţională a ROMÂNIEI

Eu sărbătoresc această zi în sensul de a simţi aşa cum simt şi americanii în 4 iulie, francezii în 14 iulie, că este Ziua Naţională a ţării mele. Pe care o iubesc, cu bune şi cu rele, cu oamenii ei buni şi răi, fiindcă nu se pot alege doar cei buni, o iubesc fiindcă limba română mi se pare, subiectiv desigur, cea mai plină de nuanţe, lucru perfect adevărat câtă vreme ea este limba în care visez.
Patrioţi sau nu, veţi fi români mereu dacă aici s-a întâmplat să vă naşteţi. Nu ne putem alege ţara în care să ne naştem aşa cum nu ne putem alege părinţii. Dacă părinţii noştri nu sunt aşa cum ne-am fi dorit noi, acest lucru nu ne poate împiedica să-i iubim, necondiţionat, fiindcă aşa este firesc. La fel de firesc este să ne iubim şi ţara care ne-a fost dată de întâmplarea de a fi.

La mulţi ani ROMÂNIA!
La mulţi ani români, oriunde v-aţi afla!

________________________________________