"Ceea ce lipseşte cuvintelor. Comunicabilul şi incomunicabilul cuprins în coajă, în miezul –atât la sută esenţă; restul, sonoritate frumoasă, gratuitate, răstălmăcire, neatenţie.
Seara eşti iar lângă sobă. Conversaţia cu flăcările. Monologul dialogat. Sămânţa unor euri posibile, descoperind înghiocarea şi dezghiocarea unui con de pin!
Căldura care te minte, te smulge din tine însuţi, te destăinuie şi ea te devoră!
Foc vorbăreţ, invitaţie la confesiuni, căldura aproapelui!
…Un timp ai fost puternic în singurătatea ta; te-ai ferit de limbuţi, de cei care atât de lesne se destăinuie pe ei, să te afle pe tine. Prin ani, ai evitat compania vorbelor, confesiunea timizilor, confesiunea orgolioşilor.
Învăţaseşi zgârcenia comunicării, asceza tăcerii, puneai la îndoială elocvenţa- ai fi putut să-i cazi în capcană; la şcoala cuvintelor, învăţai, pentru tine, preţul tăcerii.
Ai călătorit, ai distins valori ale comunicabilului-incomunicabilului; o limbă străină conţine tot atâtea sentimente tabu cât limba maternă. Te închizi cu focul, stai de vorbă cu flăcările, dialoghezi cu tine însuţi, devii mulţime de euri, afli despre tine atâtea surse asemenea; doar arderea în flăcări e alta, doar căldura, doar felul de-a lumina în toate părţile – flăcări, joc al tăcerilor cu alte rezonanţe, între patru pereţi.
A comunica, a fi, a fi ! – cum se răzbună cuvintele, deşi ele exprimă cel mai bine facilul, înţelesul relativ, coaja sonoră pentru miezul secătuit, în tiparele gramaticii, logicii, figurii de stil…
Scrie-le, fă-le jocul învăţat, bucură-te de artificiile, de licenţa poetică, de teatrul lor; foloseşte-le toate virtuţile şi minciunile frumoase, citeşte şi nu lăsa să fii citit. Aruncă în foc ceea ce te trădează. Conul pinului se deschide văpăi – iubeşte-mă! Şi-o oră e plâns, beatitudine, şoaptă şi patimă – şi-o oră-i cenuşă!
Ispititorule foc citindu-ne cu voce înaltă aproapelui – tu însuţi, ţie însuţi, cu tine – nu te încrede!
Testamentul acestui con de pin să-ţi fie învăţătură."
Un comentariu:
Albu Florenţa s-a născut la 1 decembrie 1934 în satul Floroica, comuna Vâlcele judeţul Călăraşi. Urmează primii ani de şcoală elementară în comuna natală continuând-o la Bucureşti unde devine şi elevă la liceul Gheorghe Şincai pe care îl termină în 1952. Se înscrie la Facultatea de Filologie absolvind-o în 1957. pe timpul studiilor s-a confruntat cu mari greutăţi datorită faptului că provenea dintr-o familie de ţărani înstăriţi. După absolvirea facultăţii , din aceleaşi motive nu s-a putut angaja. În 1963, fiind ajutată de scriitorul Ion Băieşu este angajată în redacţia ziarului „ Scânteia tineretului „ iar în 1965 se transferă la revista „ Viaţa românească „unde lucrează până în 1995. Din acest an şi până în anul 2000, Albu Florenţa se retrage din activităţile cotidiene întrucât, aşa cum remarca şi poeta în postfaţa volumului „Austru ” reeditat în 1999: „ boala şi operaţia pe cord , suferinţele care m-au marcat prin ani mi-au lăsat puţin timp şi elan pentru aproprierea de semeni. Dealtfel, zestre mea de Bărăgan era o câmpie aridă secetoasă însemnându-mi firea, lupta cu viaţa, condamnându-mă la complexe sociale şi neîncrederea în comunicare „ . Mircea Micu, descrie printre altele în „ Cronica Română din10 ianuarie 2004 unele trăsături ale poetului: ” Sobrietatea ceremonioasă în prezenţa colegilor . Am încercat de multe ori să înţeleg tristeţea şi încrâncenarea ei aproape maladivă, starea de perpetuuă nemulţumire dar n-am izbutit . La o întâlnire literară la Curtea de Argeş am înfiripat un dialog care, un timp a decurs pe un făgaş firesc însă brusc şi fără niciun motiv real a devenit circumspectă, rece şi distantă, bănuitoare chiar „ . Între anii 1953-1955 frecventează cenaclul Theodor Neculuţă şi debutează în publicistică în 1955 la revista „Tânărul scriitor”. După ce în 1959 îi este respinsă publicarea unui volum cu versuri dedicate Bărăganului, Albu Florenţa debutează în 1961 cu volumul „ Fără popas” , urmând apoi volumul de reportaje „ Câmpia soarelui „ publicat în 1962 . De la această apariţie şi până la trecerea ei în nefiinţă, Albu Florenţa desfăşoară o intensă activitate literară scoţând volum după volum, scriind şi publicând peste 30 de volume, majoritatea conţinând o descriere magică a locurilor natale sau pe unde a călătorit. Despre valoare creaţiei sale şi-au spus părerea în decursul timpului academician Iorgu Iordan , Ion Băieşu, Marin Preda, Maria Banuş, Nicolae Manolescu Dan Cristea, Lucian Raicu, Eugen Simion, Gheorge Dimisianu , Laurenţiu Ulici , etc. Încă de la debutul său se arată că : „există în poezia Florenţei Albu o fervoare dublată de austeritate , o duioşie şi o duritate, un elan şi o reţinere care îi dau o notă proprie , un timbru special”. „ Distinctivă la Albu Florenţa este în primul rând intonaţia , mişcarea şi felul spunerii, atitudinea interioară , o disciplină a emoţiei ce caracterizează versurile sale toate de o melancolie austeră „. Iar Nicolae Manolescu preciza : „ între soliditatea grav sentimentală a tradiţionismului şi polemica neaşteptat de vie se înscrie poezia Florenţei Albu, remarcabilă ca autenticitate a sentimentului şi personală în expresie . Florenţa Albu şi-a constituit propriu univers poetic inconfundabil. „ Florenţa Albu a încetat din viaţă la 3 februarie 2000 la Spitalul Fundeni, mormântul ei aflându-se în comuna Gruiu, judeţul Ilfov .
(Scris de bunul meu prieten, Constantin Mitulescu)
Trimiteți un comentariu