„nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie. Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei.
muzica: o imensă cheltuială de precizie pentru a obţine vagul.
în regnul vegetal, moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride. Miresmele nu devin miasme. Moartea nu cade niciodată în pestilenţial. Pălire, uscare, dezagregare, toate păstrează ceva curat şi firesc, fără duhoare şi fără înnoroire. Se trece doar dintr o gamă cromatică într alta, dintr un registru de parfumuri într altul. Ceea ce se percepe nu e putrefacţie, ci stingere şi deshidratare. Organicul vegetal tinde, murind, spre sec, în contrast cu organicul animal care bălteşte, ca într o implozie de zemuri. Tandreţea cadavrului vegetal în contrast cu răcoarea noptatecă a cadavrului animal; fînul faţă de piatră; floarea uscată faţă de hoit.
la cîţiva metri de mine, pe cîmp, un iepure ţîşneşte speriat dintr o tufă şi se îndepărtează vertiginos. Ca, zilele trecute, căprioara gonită de cîini. Am senzaţia că sîntem în centrul unui univers în regim de expansiune: e destul să apari pentru ca sălbăticiunile din preajmă să gonească centrifugal, lăsîndu te singur, într o situaţie de prestigiu vid. Omul — ca centru — resimte dublul tăiş al centralităţii sale: el e important şi solitar. Marginalizează tot ce nu e umanitate şi rămîne părăsit în pustiul excepţiei pe care o întruchipează.
cîteva secvenţe cu Michael Jackson. O marionetă perfectă. Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a părea mai puţin decît este!
nu poate gusta „pitorescul“ unui loc decît cineva care nu trăieşte în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător. Căci el nu leagă ceea ce vede de nici o experienţă, de nici o necesitate, de nici un trecut. Sînt suspecţi, prin urmare, românii care vorbesc de „România pitorească“. România pitorească e o ficţiune turistică: produsul unei mentalităţi de român sezonier, care îşi petrece timpul în străinătate, sau în înstrăinarea citadină şi plonjează, din cînd în cînd, semiadormit, în „sînul naturii“, pentru a şi măguli patriotismul. A vorbi, ca străin, de pitorescul românesc e legitim, după cum e legitim a vorbi, ca român, de pitorescul pădurilor bavareze. Dar a vorbi, ca român, de „România pitorească“ e semn de inaderenţă la tragicul românesc, la patosul ţării şi al oamenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu