"Ceea ce lipseşte cuvintelor. Comunicabilul şi incomunicabilul cuprins în coajă, în miezul –atât la sută esenţă; restul, sonoritate frumoasă, gratuitate, răstălmăcire, neatenţie.
Seara eşti iar lângă sobă. Conversaţia cu flăcările. Monologul dialogat. Sămânţa unor euri posibile, descoperind înghiocarea şi dezghiocarea unui con de pin!
Căldura care te minte, te smulge din tine însuţi, te destăinuie şi ea te devoră!
Foc vorbăreţ, invitaţie la confesiuni, căldura aproapelui!
…Un timp ai fost puternic în singurătatea ta; te-ai ferit de limbuţi, de cei care atât de lesne se destăinuie pe ei, să te afle pe tine. Prin ani, ai evitat compania vorbelor, confesiunea timizilor, confesiunea orgolioşilor.
Învăţaseşi zgârcenia comunicării, asceza tăcerii, puneai la îndoială elocvenţa- ai fi putut să-i cazi în capcană; la şcoala cuvintelor, învăţai, pentru tine, preţul tăcerii.
Ai călătorit, ai distins valori ale comunicabilului-incomunicabilului; o limbă străină conţine tot atâtea sentimente tabu cât limba maternă. Te închizi cu focul, stai de vorbă cu flăcările, dialoghezi cu tine însuţi, devii mulţime de euri, afli despre tine atâtea surse asemenea; doar arderea în flăcări e alta, doar căldura, doar felul de-a lumina în toate părţile – flăcări, joc al tăcerilor cu alte rezonanţe, între patru pereţi.
A comunica, a fi, a fi ! – cum se răzbună cuvintele, deşi ele exprimă cel mai bine facilul, înţelesul relativ, coaja sonoră pentru miezul secătuit, în tiparele gramaticii, logicii, figurii de stil…
Scrie-le, fă-le jocul învăţat, bucură-te de artificiile, de licenţa poetică, de teatrul lor; foloseşte-le toate virtuţile şi minciunile frumoase, citeşte şi nu lăsa să fii citit. Aruncă în foc ceea ce te trădează. Conul pinului se deschide văpăi – iubeşte-mă! Şi-o oră e plâns, beatitudine, şoaptă şi patimă – şi-o oră-i cenuşă!
Ispititorule foc citindu-ne cu voce înaltă aproapelui – tu însuţi, ţie însuţi, cu tine – nu te încrede!
Testamentul acestui con de pin să-ţi fie învăţătură."
