Pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Trec singur prin lume deşi câteodată m-apasă
Sunt vesel chiar dacă ştiu bine că drumul se-nfundă
Voi merge spre zare şi n-are decât să se-ascundă.
Cânt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte
Imi place doar toamna când umblu prin frunzele multe
Visez o iubire cum n-a fost şi nu e
Deşi tot mai rece si singur cărarea mă suie.
Din cărţi nu ramân cu nimic nu mă-nvaţă
Decât frumuseţea pădurilor câte-o povaţă
Mi-e sufletul pajişte, inima luncă şi vie
Tristeţile toate din lume mi-s scumpe, să vie.
Când beau din întinderi şi gust din incinse izvoare
Nimic nu mă-mbată mai mult decât umeda zare
De oameni mi-e drag când departe de ei ştiu că unde
Şi unde o mână învinsă de febră se-ascunde.
Dar nu-i nici lumină şi nu-i nici durere prea aproape
De aceea m-aşez lângă ţărmul cu vise şi ape
De aceea pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Şi-mi plac numai mie şi numai cu florile-n casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu