"Când ninge oamenii sunt parcă mai luminoşi, mai veseli, sau cel puţin aşa gândesc eu că ar trebui să fie! Prostii... aşa credeam, aşa ştiam eu, dar asta se întâmpla de mult, din vremea copilăriei mele! Am ieşit în oraş şi am văzut feţele oamenilor, le-am urmărit cu atenţie reacţiile, mersul, gesturile! Numai copiii se mai bucură, în rest cei mari, adulţii, sunt prea preocupaţi cu alte trebi, cum că desigur iarna nu-i ca vara şi numai de zăpada asta nu mai aveam chef şi stare s-o primim. Am întalnit priviri piezişe în sus, spre cer, priviri fugare, uşor nervoase… oameni grăbiţi să ajungă acasă. Doar iarna cu toate ale ei e mai interesantă şi mai la îndemână s-o priveşti de după perdea, sau prin sticla ferestrei. Din mersul lent al maşinii, fulgii ţi-ar putea fi prieteni, sau chiar ţi-ar putea smulge un zâmbet de bucurie, daca liniştea asta nu ţi-ar fi tulburată de starea generala de nervozitate, dacă nu cumva chiar de o anume stare de nebunie. Puţini sunt cei care se mai opresc în vreun loc retras să privesca pur şi simplu cum ninge! Ninsorile vin de la îngeri! Azi au fost o droaie deasupra oraşului, dar nu-i vede oricine. Trebuie să ai rabdare, timp, stare... şi să crezi! Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să te apropii de cineva şi să-i spui: - Ştii, mă gândesc uneori că îngerii sunt răspunzători de puritatea fulgilor de zapadă doar până când aceştia ating pamântul. După asta urmează marea maculare! Cât de puţin ţine starea de alb! Cineva mi-a spus odată că a sărutat un fulg de zăpadă. Ce prostie... parcă o văd închizând ochii şi ucigându-l înainte să atingă pamântul... sau, cine ştie, poate salvându-l! O fetiţă frumuşică foc se străduieşte să prindă în mâini fulgii efemeri... şi încearcă, şi iar încearcă. Se uită apoi mirată spre mama atât de fericită...
-Mami, mami, nu vor să stea, nu vor să stea!
Primi fulgi din prima iarnă pe care o percepe altfel! Vor urma un şir întreg de ierni în care starea de alb îi va da trăiri diferite! Starea de alb ca o nevoie de puritate, când pentru câteva clipe uiţi de toate urâciunile vieţii, de toate grijile tale inchipuite sau reale, când dacă eşti atent poţi asculta liniştea din ceruri... dar ce spun eu aici... starea de alb e răspunsul tău la rugăciune din care înţelegi atât de mult, sau poate...nimic!
Am văzut o bătrână privind spre cer şi primind albul celest cu un suspin! Fulgi! Unii bătrâni percep starea de alb ca pe o mangâiere, alţii ca pe un blestem şi cei mai mulţi ca pe o nădejde! Îndrăzneala lor nebună de atâţia ani, de când încearcă prin căldura sufletului lor să-i topească. Nu puţini sunt cei care au reusit sa-i transforme in picuri calzi, picuri săraţi, picuri amari. Intr-o staţie de tramvai, cei ce-l aşteaptă sunt stropiţi de zăpada topită deja, amestecată cu noroiul care umple doua trei gropi din asfaltul prost pus... zapada murdară de pe roţile unui BMW grăbit, foarte grăbit. Cel de la volan, e nervos, prea nervos! Tocmai acum când abia îşi spălase maşina! Ce ţi-e şi cu starea asta de alb ... cine mai are nevoie de ea ? Mai am câteva sute de metri şi ajung la repetiţie. Peste 10 minute cobor, fac câţiva paşi şi văd pe zăpadă câteva picături de sânge. Zăpada n-a fost niciodată fierbinte... sângele, da! Viaţa merge înainte şi starea de alb e mai degrabă necesară decât inutilă. Am nevoie mai mult decât oricând de această stare. Poate pentru contrast. Mi-am pus în gând să mă lupt cu contrastele!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu