"...Era frumos - de-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filosof. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan..."
(Mihai Eminescu : "Geniu pustiu")
Un comentariu:
Da, acest portret i se potriveşte aşa de bine...
De fiecare dată când citesc proză de Eminescu mă cutremur de cât de bine a ştiut să "torne-n forme nouă limba veche şi-nţeleaptă"... Ce frumos descrie "fruntea senină şi rece ca cugetarea unui filosof"...
Pentru mine "Făt Frumos din lacrimă" este cel mai frumos poem în "versuri albe"...
Trimiteți un comentariu