Iubirea ca "o doamnă care vine rar in vizită..."

Am corespondat o vreme, în lumea virtuală de pe Trilu, cu un tânăr care mi-a răspuns odată la întrebarea mea „ce mai faci?” cu această scrisoare. I-am spus atunci că are talent literar şi l-am rugat să-şi recitească scrisoarea cu un ochi detaşat. A făcut-o şi a recunoscut că aveam dreptate, dar mi-a spus că nu vrea să scrie, vrea deocamdată să trăiască, mai târziu, poate, va şi scrie… Nu am ştiut niciodată mai mult decât că îl cheamă Sorin. Cum nu mai am cui să cer permisiunea, pentru că nu am mai primit nicio veste de la el, am hotărât, cu de la mine putere, să fac publică această scrisoare care mie mi s-a părut atunci, şi mi se pare şi acum, o excelentă bucată de proză. Sper că, aşa cum îmi spunea prin ultimele lui scrisori primite acum 10 luni, s-a apucat sa scrie CARTEA. Sper să o citesc şi eu într-o bună zi. Pană atunci, iată ce mi-a scris Sorin, prietenul meu virtual dispărut în lumea reală…

„Uneori se mai întâmplă ca imposibilul ce ştim că-i absolut să devină un ...imposibil transcendent, care m-a surprins şi pe mine puţin cam descoperit în starea mea de hibernare psihică. Până nu de mult, nu mai citisem o carte de 10 ani, nu mai ascultasem muzica după placul urechii mele de când eram un student rebel, nu mai scrisesem o scrisoare sau o poezie ... de mult, nici nu mai ştiu. Trăiam aşa, dependent doar de ziua de ieri sau cel mult de azi, fără să-mi tresară nimic în piept şi fără ca vreo scânteie din ochii cuiva sa-mi atragă atenţia, fără sete de cunoaştere (exceptând tehnica) si fără foame de exuberanţă . Poate că toate astea le-am făcut, le-am trăit prematur, când alţii ascultau manele eu ascultam Pink Floyd, Manfred Man, Luis Amstrong,...Chopin, Niccolo Paganini, Vivaldi şi mergeam la concerte rock la Arenele Romane sau la festivalurile din Costineşti, citeam Cioran, Ţuţea, Sigmund Freud...sau Drumeş, Teodoreanu, Hogaş, Călinescu, C.Petrescu...Ion Vinea, N.Stanescu, Minulescu, Goethe...plângeam într-un colţ al Teatrului Naţional la vreo piesă mai tragică, îmi plăceau chiar şi filmele indiene de dragoste. Aveam puţin peste 15 ani. Acum toate astea parcă sunt uitate undeva în copilărie, eu nu mai descopăr nimic. E suficient să-mi aduc aminte.
Dragostea ? O cunosc doar ca pe o doamnă ce vine duminica în vizită, prima oară a venit în profesoara mea de franceză din liceu - avea 24 ani, eu 16. Ea m-a învăţat puţinele cuvinte pe care le ştiu. Când sa trecem la gramatica, a plecat...Eram 5 elevi la ora ei : eu si 4 fete. Păcat ca nu a fost decât un an, altfel învăţam să vorbesc fluent...Vizita a fost scurtă şi protocolară atunci. A doua oară a venit într-o fata de vârsta mea, frumoasă ca un cireş înflorit, eu - pletos ca un pianist...Iubirea a ţâşnit ca dintr-o arteră secţionată cât mai aproape de inimă. Nu mai vedeam decât roşu in fata ochilor si din când in când, chipul ei. Nopţile nedormite de la petrecerile din căminul studenţesc se suprapuneau cu cele nedormite din căminul ei. In sesiune eram drogat, eram o umbra ce se mişca lent prin sălile de lectura si privea cu capul pe-o parte, tâmp, descrierea formelor in Formula de Aur din design, a clopotului lui Gauss si a matematicii aplicate. Pe-atunci gândurile mele aveau forme...rotunde, cu mers oscilant ... Intr-o zi insa ceva mi-a atras atenţia in mod deosebit. M-am trezit intr-o dimineaţa frumoasa de martie, iar privirile mi s-au îndreptat brusc spre cer. Mi-am înşelat iubita? Era soarele...nu-l mai văzusem de luni întregi. Si-atunci, mi-am zis : ei, vezi ? Asta-i adevărata dragoste ...
Trecusem in anul II si dintr-un student mediocru, mereu cu restante, am devenit bursier si aşa am rămas pana la sfârşit. Şi aşa mai sunt încă. Au mai fost intre timp si altele, dar frugale.
Apoi, la şcoala de ofiţeri din Făgăraş, intr-o permisie scurta am întâlnit o femeie ce avea ochi de nuci verzi si corp de dansatoare exotica. Ştiam eu, instinctul de conservare a speciei doarme iepureşte si sare la gatul prăzii imediat ce nu eşti atent... Dar de data asta nu m-am lăsat păcălit. Mi-am întrebat toate părţile corpului, organice şi anorganice, ce sa fac. Inima mă trimitea la pierzanie, dar mintea-mi poruncea, ca un părinte sever ce-i acorda permisiune copilului : doar te joci, doar câteva săptămâni, doar puţin ! Ziua mă târam pe sub tancuri, trăgeam la ţintă cu pistolul sau întocmeam hărţi cu dealurile de la poalele Făgăraşului, ştiam fiecare tufa de pe lângă Sâmbăta de Sus si fiecare turma de bivoli...Si mă rugam seara cu lacrimi fierbinţi, sa nu ajung la uşa ei, sa nu ajung sa-i cer indurare si descătuşare din lagărul durerii...Ştiam bine ca muntele fericirii este foarte înalt, dar foarte adânca e si prăpastia durerii de alături. Se pare ca...si ea a gândit la fel si nu a fost decât o cometa frumoasa in viata mea, nu o stea polara. De-atunci, polare au fost pornirile mele si fade au fost nopţile mele, reci au fost ploile si vechi ziarele.
Câteodată - numai in septembrie si octombrie - îmi mai joaca aşa, intr-o doară, cate-un gând rătăcit la fereastra aşteptărilor : vino in vizită, doamnă, am dulceaţă să guşti si cafea sa te ţină trează, am şi foc in cămin...Si vine, ca întotdeauna, duminica, o data pe an. Doamna Toamna. Numai ca ... anul acesta a venit şi cu o prietena de-a ei. N-a fost nevoie nici măcar sa mi-o prezinte, o cunoşteam. Era Ea. Am ieşit puţin sa ne plimbam, nu observasem când a trecut timpul si s-a inserat, iar luna prelungea umbre. Umbre ? Am privit in urmă, cu oarecare teamă : aveam o singura umbră ! Noi eram ...Vechea mea bănuiala s-a adeverit : noi eram... unul ! Insă acum nu mai mi-e teamă, doar am 35 de ani
Până la urmă însă...nu-ţi pot spune mai mult, dar pot sa-ti mărturisesc un secret , îl poţi păstra, da? Are 27 ani , parul de toamna şi ochi de sirena. Si pe deasupra, cunoaşte toţi marii clasici. Şi scrie poezii.
Dar această dragoste e aproape imposibilă, între noi e o prăpastie. Sunt eu, cel mai crud duşman al meu. Doar gândurile poate ni le vom uni. Important este ca a reuşit să mă scoată din hibernare."