Radu COSAŞU (din vieaţa unui extremist de centru)

(Articol preluat din "Dilema veche", Anul VI, nr.259 - 31 ianuarie 2009)

M-am înşelat!

Deunăzi, urcînd în taxi lîngă bunul meu amic şoferul P., acesta, înainte de a ambreia, mi-a întins o integramă gata rezolvată, rugîndu-mă să-i spun „ce poate fi pe hartă în trei litere?“, din care avea două, „s“ şi „t“. Atît îi mai lipsea, o literă. „Păi, ce să fie? Est.“ Omul îşi dădu duios o palmă peste frunte. Momentul m-a curentat şi m-am dus glonţ acasă la acest articol al meu, din urmă cu 12 ani, pe care nu-l inclusesem în Exerciţiile de oarecare posteritate, volum la care lucrez cu un optimism imprudent:
Un fenomen buimăcitor care scapă guvernului şi opoziţiei, stîngii şi dreptei, celor cripto şi celor senini, editorialiştilor şi analiştilor, oamenilor de litere şi purtătorilor de cuvînt – cu deosebire acestora, fiindcă sînt atacate, poluate şi degradate tocmai literele şi cuvintele făr’ de a căror joacă limba şi mintea română nu pot fi concepute – este proliferarea integramelor, o formă malformată de cuvinte încrucişate, o blestemăţie a economiei (de piaţă) de inteligenţă şi spirit, lichidînd orice mister prin definiţiile cele mai elementare, înghesuite meschin în micile pătrăţele ale unor uriaşe grile, incapabile să formuleze vreo idee expresivă.

De la Piaţa Universităţii la Romană, de pe Griviţei la Gară, de la Gară la aeroport, pe kilometri, femei şi bărbaţi, vînzători de banane, cărţi, îngheţată, izmene, ziare, cartofi prăjiţi, chifle, flori şi floricele, populaţii de casieriţe la mari şi mici magazine, de recepţioneri şi taximetrişti, de bodyguarzi la case valutare, de reparatori de brichete şi pasageri în transportul comun stau cu creionul în mînă şi dezleagă toată ziua integrame. Cele mai importante ziare au în fiecare zi integrama lor. Cele mai amărîte, de asemenea. Reviste de umor sau de „science fiction“ anunţă de pe prima pagină că au în interiorul lor 8-9 integrame. Există reviste de integrame poliţiste, sexuale, există Viaţa în integrame, Maxiintegrame, am numărat, pe tejgheaua principală de la Romană, vreo 10 titluri, e o epidemie, e un delir, dar mai întîi şi întîi o industrie grafică de mare succes.

Am ştiut-o din timp. Cel care le-a lansat pe piaţă, un editor prolific, mi-a spus-o fără ocol, mîndru de el însuşi, renunţînd la orice discreţie a omului de afaceri: „Radule, dragule, din tot ce-am încercat, şi ştii că am un studio de radio, trei săptămînale plus un bilunar literar, nimic nu mi-a dat senzaţia loviturii ca integramele. 200.000, tiraj din primul foc!“.

Am încercat odată – ca simplu cetăţean în ţara celor mai bine încrucişate şi potrivite cuvinte, prima din lume în acest domeniu, în ţara unde definiţiile ajunseseră pe mîna poeţilor de talia lui Arghezi, în ţara care deţine o asemenea armonie între consoane şi vocale încît a creat careul de 10/10 cu un singur punct negru! – am încercat, zic, dacă mai pot zice ceva, să pun creionul pe o asemenea integramă. Un pustiu. Nici o enigmă. Nimic isteţ. Nici o dificultate. Maximă banalitate. Pe zeci şi zeci de pagini, logica nu depăşeşte sinonimia. Pentru „pisici“ în patru litere – mîţe. Pentru „a şaptea artă“ – cinematografie. Pentru „a lega“ – a ataşa. Pentru „vin cu sifon“ – exact: şpriţ! Nici un haz. Nici o joacă. Nici un surîs. Totul mură-n gură. Pentru „întreceri“ – competiţii; pentru „largi“ – laţi, pentru „clarificare“ – precizare, pentru „ridicătoare“ – macarale, toate astea în ţara unde Arghezi găsise pentru „ordonanţă“ – nemuritoarea „fată-n casă sub drapel“, Mircea Bornemisa pentru „oraşul grecesc Kalamata“ – „singurul oraş din lume în care te simţi ca acasă“...

Democratizare? Antielitism? O acumulare sălbatică de talaş al minţii date la rindea. O tristeţe. O sărăcie de joacă, o economie de ludic, exact acolo unde românul e nabab: cuvîntul. Criza cuvintelor potrivite e şi mai concludentă decît vocabularul primului sau celui de-al o sutălea ministru. Dezlegînd plin de elan integrame, poporul român atinge pragul cel mai de jos al sărăciei de spirit. În fond, e un scandal intelectual, da, intelectual, unul dintre puţinele pentru care aş ieşi în stradă, căci integramele mă fac şi ne fac de proşti, de handicapaţi, de viţei la poarta nouă. E şi ceea ce mă sileşte să stau totuşi în casă, să nu caut nici un partid pentru a-i cere să ia atitudine faţă de această mizerie: mă gîndesc că integrama – în cel mai bun caz, poate, şi cel mai emoţionant – e necesară celor care, după o criză care le-a zguduit vocabularul, încep să ia din nou contact cu vorbele, să le regăsească primul sens, cel imediat, pierdut odată cu pantofii şi viaţa, în acest aranjament general.

Integrama – ca mecanică a facilităţii, născută din nevoia de literă a unui popor bine bramburit – s-ar putea să fie cea mai largă psihoterapie de grup în perioada postrevoluţionară.
E clar: m-am înşelat! Ca psihoterapie de grup sau ca tristeţe a minţii, integramele, indiferente la mîniile mele intelectualiste, au biruit, asasinînd postmodern careul clasic. Bine mi-au făcut – mi-au dat avînt în muncă: voi deschide un capitol în „exerciţiile mele“, intitulat: „Erori şi dezminţiri“, avînd ca motto ideea lui Bedros Horasangian, tot din secolul trecut: „nici posteritatea nu mai e ce a fost“.