Livius Ciocârlie : Contrariile se ating

(fragmente preluate din articolul apărut în "România literară" nr.1/2009)

Dacă cineva ar crede că află cum sunt caietele lui Valery din ceea ce reţin eu, ar greşi. În realitate, sunt mult mai tehnice. Ce-l interesa pe el era cum funcţionează spiritul - gândirea şi senzaţia -, aspecte care nu mă atrag - şi mă depăşesc.

"Nu pot să mă concep absent, suprimat, nemaitrezindu-mă într-o zi." (137) No comment, cum se scrie la Euronews. Parcă şi mai greu să înţeleg e altceva: că omul ăsta, care continuă să fie atât de viu, chiar nu s-a mai trezit într-o zi.

"Scrii cum citeşti. Autorul a fost mai întâi cititor." (140) În cazul meu, nimic mai fals. Dacă aş scrie cum citesc, aş fi marchiz şi aş ieşi la ora cinci.

"Un auditoriu excitant, aborbant, scoate din mine lucruri pe care singur nu le-aş fi scos la lumină." (167) Am "risipit" multe idei la cursuri, de câte ori reuşeam să-mi dau iluzia că-i interesa pe studenţi ce le spuneam. La conferinţe nu mi s-a întâmplat. Ar fi fost nevoie să ştiu pe cine am în faţă. Nu sunt bun de trimis în necunoscut.

"Sentimentul, diminuare a libertăţii interne." (199). Exact. Prin sentiment, într-un fel sau altul, eşti legat.

G.K. Chesterton (în Charles Dickens, Univers, 1970): "Sufletul celui care-i de ajuns de înţelept pentru a se lăsa socotit drept un imbecil nu va duce lipsă niciodată de aventuri şi emoţii." (83) Problema nu e să te laşi socotit, ci să fii un imbecil. Mi se va spune: scrii cărţi, o faci pe deşteptul şi te crezi imbecil; haida, de! Răspuns: nu în acest sens. Fundamental, un imbecil. E drept că în acest caz nu de aventuri şi emoţii vei avea parte. De paralizia nervului vital.

Chesterton: "Există o foarte mare diferenţă între omul nerăbdător de a citi o carte şi omul plictisit care caută o carte de citit." (84) Pe Valery îl citesc nerăbdător. Pe Chesterton l-am scos din raft ca să am o carte de citit.

Corina şi Maxone aici. La Timişoara, Maxone a venit până la şase ani. Am făcut un bilanţ. Tine minte trenul din parc, dar a uitat fântâna ţâşnitoare şi tractoraşul care aduna crengi. De acasă, a uitat castanii de pe stradă şi de pe străzile dimprejur. Eu, îmi amintesc totul. E drept că peste câţiva ani numai el îşi va mai aminti ceva.

Revin la Valery: "Un om preocupat găseşte fiecare lucru scurt şi ziua nesfârşită." (214) Găsesc nesfârşit fiecare lucru pe care-l am de făcut şi săptămâna scurtă cât o zi.

Bunul simţ şi simţul comun nu admit să te concentrezi (cf. 22o). Bunul simţ şi simţul comun, adică mediocritatea, îl adaptează pe individ la condiţiile vieţii, ceea ce presupune rarefierea ei, reţinerea a ceea ce o priveşte nemijlocit. Omul care îşi concentrează toate facultăţile asupra a ceva anume este un abstras. I se poate spune şi aiurit. Cum eu sunt un aiurit incapabil să se concentreze, avem încă o dovadă: contrariile se ating.

"...nu există idee izolată. Orice idee este un centru care cere împrejurimi, o răscruce, un început (...), un capăt al unei dezvoltări implicite." (220) De aceea, nici nu am idei. Am numai păreri fără sens, care nu duc nicăieri. Totuşi, de câteva ori am avut idei legate între ele, însă erau de cap pătrat. Sau poate, cine ştie, toţi autorii de sistem au cap pătrat.

Discuţie cu Maxone. "-Iar am tras la ţintă. -Şi iar ai nimerit ? -Iar. -Şi ai câştigat ceva ? -Un ceas. -Păi, parcă anul trecut tot un ceas ai câştigat. -Da, dar era stricat. -Şi ăsta ? -Tot stricat."

Uneori ne potrivim: "...considerarea actului de săvârşit mă paralizează, mă oboseşte dinainte, considerarea unui beneficiu îndepărtat nu excită îndeajuns motorul actual." (224) Mai ales când beneficiul îndepărtat este o carte care zace, ignorată, în librării. Totuşi, am găsit un remediu: beneficiul imediat. Aici şi acum. Adică, eu, unul, mă citesc şi mă admir.

Despre râs: "Îi simt locul, ocazia, văd că ar exista motiv de râs şi n-am nici un chef să râd." (225) Nu exagerează. Scrie mii de pagini, fără un surâs.

"Orice certitudine este o ignoranţă." (236) O prostie, în primul rând. Una periculoasă, de multe ori. De aceea, şi credinciosului i-aş cere să se întrebe dacă sigur crede. Ar fi şi o replică dată celor care cred că cred.

Iniţial, mi-am spus că scriu un tratat de decrepitudine incipientă. Aşa a şi fost, un timp. Oarecum, un cerc pătrat. Dacă aş fi rămas la intenţia asta, acum aş fi bosumflat. Mintea mi s-a înviorat puţin. Puţin şi, poate, pasager. Oricum, am o rezervă în faimoasa punere de ordine în hârtii, care îmi va ocupa ceva timp. Recitesc fragmentul la distanţă de un an. Nu văd deosebirea dintre mintea decrepită şi mintea înviorată. Eram, atunci ca şi astăzi, cum mă ştiu de când mă ştiu.

Majoritatea stâlpilor noştri de sprijin s-au dovedit a fi făcuţi din carton.

"Ceea ce nu duce la nimic ziua, triumfă noaptea" (281), spune Valery în secţiunea despre vis. Niciodată nu mi s-a întâmplat să reuşesc în vis ceva ce aveam de făcut.

"Nu putem să fim decât nimic sau alţii decât noi." (312) Asta şi suntem, după câte ştiu.

Maxone luptă pentru cauză în şcoala lui: les communistes sont de cons! Profesoara de franceză, franţuzoaică: les communistes sont splendides! El: ştie despre ce vorbeşte, e pe jumătate român. Ea: sub pretext că erau comunişti, Stalin, Ceauşescu şi ceilalţi n-au fost decât dictatori. Unde a fost bun comunismul?, întreabă el. În Franţa (!) şi în Italia (!), spune ea. Discuţia e liberă, dar Maxone nu mai are nota maximă la limba pe care o vorbeşte în casă, spre deosebire de colegii lui, veniţi din cele zări. Comentariul ei, pe marginea unei lucrări: e elev bun, dar are idei provocatoare. Vorba lui: pauvre conne!

Mulţi oameni preferă să fie compătimiţi, nu ajutaţi. Ei vor să fie băgaţi în seamă, nu expediaţi. Şi vor să te simţi vinovat de soarta lor.

"A te gândi că n-o să mai fii aici - acest gând e de natura visului..."(351). Măcar să fi zis coşmar!

"În fond, ceea ce-l distinge cel mai mult pe Aristotel de Banville este un fel de idee preconceptă că unul e filozof, celălalt poet." (376) Altcum, "sunt absolut comparabili". Aici e tot misterul literaturii contemporane, oricând. Cu toată convingerea, din toată sensibilitatea, un om avizat îl poate lua pe unul perisabil drept mare poet. Cu unii ai dreptate, cu alţii te înşeli, folosind, pentru a măsura, acelaşi aparat.

"Un autor deloc profund, dar abil şi atent, poate să fabrice foarte bune abisuri în care îl expediază pe cititor fără ca el să-l fi precedat. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi făcut nimic." (381) Adică, n-ar fi scris. Are dreptate. De la un punct, nici un autor profund nu e chiar profund. Aşa cum, după Cioran, sfinţii n-ar scrie dacă n-ar fi orgolioşi, nici scriitorii n-ar scrie dacă n-ar fi şi histrioni.