Despre poetul Marin Sorescu cel mai bine vorbeşte el însuşi:
"Întâmplarea de a fi poet - oarecum - (ce şi ce, zic oltenii) am primit-o fără gesticulaţie retorică şi fără, măcar, tentaţia de a-mi confecţiona poza avantajoasă de rigoare. Am primit-o, mai degrabă, ca pe-o pedeapsă blândă, aşa cum acceptă (accepta) tânărul ţăran datoria de a răscoli, prin anotimpuri şi zile, sfoara de moşie şi explicaţia mângâiere-dojană a părinţilor: "Ei, dacă nu i-a plăcut cartea!..." (...)
...m-am rescris şi descris, atent numai la o voce interioară, care nu m-a lăsat să dorm şi-a răguşit în mine, spunându-mi şi spunându-mă şi pârându-mă lumii şi mie. Cuibar de spaime, obsesii, trăiri sedimentate... Mai ales stări şi nestări de suflet, de spirit, de destin.
Scrisul e, la urma urmei, şi o poveste de înstrăinare; mărturisindu-te, te laşi în urmă.
Înstrăinarea de noi înşine, care se produce zi de zi, devine, pe spaţii largi, intimitate (...)"
(Marin Sorescu, Poezii, Ediţie definitivă, Ed.Scrisul românesc, Craiova, 1990)
Scara la cer
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.
- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!
(aceasta a fost ultima poezie dictată de Marin Sorescu pe patul de spital...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu