„Pe Goange nu-l recunoscuse din prima clipă. Şi cum era să-l recunoască, aşa dolofan, cu mustaţa curgîndu-i peste colţurile gurii, cu haina în carouri mari gata să plesnească pe el, cu începutul de chelie inabil mascat de şuviţele de păr adunate de la tîmple spre creştet. Cine ar fi zis, acum douăzeci de ani, la banchetul de la terminarea facultăţii, că băiatul frumos, înalt şi subţire, după care se dădeau în vînt cel puţin jumătate din fetele de la filologie, va semăna
într-o zi cu individul ăsta durduliu, fălcos şi, ce mai, pe jumătate chel? Şi nu că va semăna, dar că va fi chiar el. Aşa e după douăzeci de ani. Unii se mai îngraşă, alţii se mai scofîlcesc, alţii mai mor. Cine se hotărăşte să vină la o întîlnire dintr-asta trebuie să se aştepte la orice. Cît despre fete, să nu mai vorbim. Cu ele era o adevărată tristeţe, ca să nu zicem tragedie.
Se pupau toţi, care cu care, într-o efuziune firească (mulţi nu se mai văzuseră de atunci, de la repartiţie), fără să ştie prea bine cine pe cine pupă.
- Eu sunt Doiniţa, mă! Ce, nu mă mai recunoşti? Hai că eşti bine! Fă-mi şi mie un compliment, zi-mi că nu m-am schimbat ca să te plesnesc cum te-am plesnit în doi la gramatică comparată cînd am pierdut parţialul din cauza ta. Doiniţa sunt, mă, şi ea e Luci, să nu-mi zici mie că n-ai recunoscut-o din prima clipă, că-mi pierd orice încredere în bărbaţi.
Da, era chiar Luci, fata (fata?) uscăţivă cu ochelari de vedere cu şdemii de dioptrii pe ochii ei cu pleoape albăstrite (ah, ochii ei care, da, sigur, cum era să uite, îl îmbolnăviseră o vară întreagă în practică la Cobadin).
- Parcă ce, mă, continuă Doiniţa, tu crezi că ai rămas la fel? Şi nu mă mai privi zăpăcit, aşa, că ne complexezi şi măcar dacă tot ne pupăm, ţoc-ţoc, frăţeşte, să ştim naibii care suntem, aşa că vino-ncoa’, maestre, să ţi-i prezint eu pe toţi, că eu am memorie bună, dacă vrei îţi spun pe diafară primele trei cursuri de la slava veche, şi de la dialectologie, şi de la ce nu-ţi mai luai tu notiţe, că le luai gata scrise de mînuţa asta, care ia uite cum s-a umflat de la spălat scutece şi desuuri masculine şi de la alte chestiuni plăcute, pe care trebuie să le rezolve în douăzeci de ani o intelectuală cu mînuţele ei, maestre.
(…) Doiniţa turuia cu o poftă nebună, şi vorbele ei aveau un soi de agresivitate tristă de care, probabil, nici nu-şi dădea seama – căci ce rost ar fi avut acum şi aici, în restaurantul categoria lux, închiriat pentru o seară, o astfel de şarjă amical-ironică, fără nici un alt efect decît, eventual, stînjeneala celor de faţă?”
(Daniela Crăsnaru : „Marele premiu”, 1983, Editura Eminescu, Bucureşti, pag. 82-83, 85)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu