luni, 24 decembrie 2012

Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

" - În fond dragostea nu e decît o îndelungă obişnuinţă dublată solid de gelozie. Iar gelozia nu e decît o formă de egoism şi de mîndrie stupidă. În fond nu-l iubim pe celălalt ci imaginea noastră în ochii lui.
- S-a mai spus.
- Dar e adevărat. Altfel ar trebui să ne fie indiferent dacă 'iubita' se plimbă cu altul, sau îl sărută ş.a.m.d. Dar nu ne e pentru că nu putem accepta că ea poate fi la fel de mulţumită şi alături de altcineva, că poată să simtă aceeaşi plăcere lîngă el ca lîngă tine, că, în ultimă instanţă, vede şi calităţile lui, apreciindu-le (poate just) cel puţin la fel ca pe ale tale. Nu ne convine că putem fi comparaţi. Dacă ne-am dat seama că în viaţă nu sîntem mereu primii, că sînt alţii şi mai buni, am vrea ca ea să nu vadă asta.
- Bine, dar tocmai asta e dragostea, să nu te intereseze alţii, să vezi că sînt alţii mai buni, dar să nu te intereseze, să-l vezi numai pe cel pe care-l iubeşti.
- Prin tradiţie, dragul meu, prin tradiţie. Prejudecăţi. Asta se poate întîmpla doar pe insule pustii sau în clipe de extremă pasiune. Şi astea sînt clipe, trec, chiar dacă durează ani. Pe urmă începi să vezi lucrurile aşa din obişnuinţă şi spunîndu-ţi că sînt aşa tot timpul, din moment ce atunci, în clipa aceea fericită, ţi-ai spus aşa. Nu toţi pot să accepte însă să iubească din obişnuinţă. Pentru unii (şi mai ales pentru unele) contează numai acele clipe. Şi, dacă ele nu mai apar, sau sînt foarte rare, şi mai ales cînd pot fi trăite alături de altul, se dărîmă hardughia. Tocmai aici e prostia: că nici ele nu văd toată filosofia asta. Dacă pleacă, sînt bun plecate. Prea mîndre ca să se întoarcă. Egocentrismul, iată ce ne împiedică să fim fericiţi."

"Nimeni nu se cunoaşte pe sine destul decît atunci, poate, cînd e prea tîrziu, şi poate tocmai fiindcă totul a devenit 'prea tîrziu'."


Constantin Ţoiu : "Galeria cu viţă sălbatică", Editura Eminescu, Bucureşti, 1976
__________________________________________________________________

Fabrizio Paterlini - Veloma ("Viandanze" 2009) 

sâmbătă, 1 decembrie 2012

La mulţi ani tuturor de Ziua Naţională a României!

Cu iubirea de moşie
Unde sînt acei bărbaţi
Unde-i zarea sîngerie
Peste umeri de Carpaţi

Cronicarul tot mai scrie
Drum de ţară tot mai bat
Cu iubirea de moşie
Unde sînt acei bărbaţi

La Rovine în cîmpie
Ori în codrii cei comaţi
Ai Cosminului să fie
Spune Maică Românie
Unde sînt acei bărbaţi

(Ion Horea)
___________________

Iată o întrebare ce pare sortită să rămînă mereu actuală...
Valeriu Sterian - Cu iubirea de moşie


1 Decembrie 2012

Eu sărbătoresc această zi în sensul de a simţi aşa cum simt şi americanii în 4 iulie, francezii în 14 iulie, că este Ziua Naţională a ţării mele. Pe care o iubesc, cu bune şi cu rele, cu oamenii ei buni şi răi (fiindcă nu se pot alege doar cei buni), o iubesc fiindcă limba română mi se pare, subiectiv desigur, cea mai plină de nuanţe, lucru perfect adevărat cîtă vreme ea este limba în care visez.

Patrioţi sau nu, veţi fi români mereu dacă aici s-a întîmplat să vă naşteţi. Nu ne putem alege ţara în care să ne naştem aşa cum nu ne putem alege părinţii. Dacă părinţii noştri nu sunt aşa cum ne-am fi dorit noi, acest lucru nu ne poate împiedica să-i iubim, necondiţionat, fiindcă aşa este firesc. La fel de firesc este să ne iubim şi ţara care ne-a fost dată de întîmplarea de a fi.

La mulţi ani ROMÂNIA!

La mulţi ani români, oriunde v-aţi afla!
________________________

Tudor Gheorghe, un om pentru eternitatea sufletului românesc

Cînd îl ascult pe Domnia-sa mă simt mândră de apartenenţa mea la această ţară, mult umilită.




 












Philip Glass - L'envol des cygnes ("Les animaux amoureux" 2007)


marți, 27 noiembrie 2012

Nicolae Manolescu - Amintirile unui cititor de cursă lungă

"În mod cu totul curios, dintre lecturile de care îmi aduc aminte nu fac parte decît foarte puţine „cărţi pentru copii”. Să mi se fi părut neserioase, mie, care mă credeam deja Jules Verne? Motivul adevărat îmi scapă. Cînd, peste două decenii, i-am încropit fiului meu o bibliotecă proprie, am constatat că generaţia lui citeşte cărţi de care eu n-avusesem habar. Nu-i citisem, la aceeaşi vîrstă, pe Karl May (fiul meu ştia Winnetou pe de rost), nici pe Dumas. Cred că romane precum „Cei trei muşchetari” sau „După 20 de ani” le-am descoperit abia student fiind, cu un interes de altă natură, iar Winnetou l-am răsfoit ca să pot face faţă întrebărilor fiului meu. Am aflat cu acea ocazie şi că nu auzisem despre romane pe care generaţia dinaintea mea le savurase. Cu excepţia „Aventurilor submarinului Dox”, din care citisem cîteva fascicole, nu-mi era cunoscut nici un roman din colecţia celor „Cincisprezece lei” de la Hertz, nici dintre „Romanele captivante” din seria de la Adevărul. Din biblioteca tatei îmi însuşisem un roman cu Arsène Lupin. Era, cred, primul poliţist din viaţa mea. Tata fusese pasionat de gen. Avea colecţia „Le Masque”, în întregime, ca şi, la bătrîneţe, o etajeră plină de poliţistele anilor '70-'80 pe care le recitea fără să-şi amintească aproape deloc subiectul. În biblioteca strămătuşii mele erau romanele lui Mihail Drumeş, dintre care „Elevul Dima dintr-a şaptea” făcea furori printre colegii mei. Nu ştiu să mă fi interesat în vreun fel. Nici „La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu n-a lăsat vreo urmă în memoria mea. De altfel n-am trecut atunci de primul volum. Mi-a plăcut în schimb „Lorelei”, pe care, cînd eram student şi am tradus balada lui Schiller cu aceeaşi temă, l-am recitit cu prea puţină plăcere. Dar acestea nu mai erau propriu vorbind cărţi pentru copii. „Cuore”, în schimb, era şi mi-a făcut o impresie de neşters. Nu ştiu cît de sentimental era cititorul din mine dar am remarcat că mă „prindeau” uşor cărţile în care apăreau copii orfani, fugari de acasă, părăsiţi şi peste care dădea la urmă norocul. „Aventurile lui Tom Sawyer” şi ale lui Huckleberry Finn mi-au ţinut atenţia trează săptămîni în şir. Cum nu i-am recitit de atunci, nu mai am nici o idee despre ele. Mai ştiu (ce va să zică şi memoria asta!) doar că micul Huck, fugit de acasă în straie de fată, e aşa zicînd deconspirat de o bătrînă, care-l adăposteşte, după faptul că duce acul spre aţă, şi nu invers. Trucul cu pricina nu l-am mai citit nicăieri. Dar romanul lui Mark Twain care m-a făcut praf a fost „Un yankeu la curtea Regelui Arthur”. A fost cea mai mare provocare a imaginaţiei mele pe la unsprezece-doisprezece ani.

Justo Jorge Padrón

Intenţie

Am crezut aproape în toate minunile
şi mai ales într-una.

Am pierdut.
Nu-mi rămîne decît trecătoarea strălucire
a cîtorva cuvinte nerostite.

Ultima dezamăgită îndoială.

____________________________________

 Azi inima - un ritm inutil


Cu siguranţa cerului care n-aşteaptă nimic
deschizi fără grabă grilajul vechi
şi asculţi tărăgănaţii
paşi, ce nu par ai tăi,
pe scara cenuşie.
Nici un glas nu-ţi oferă căldura,
mergi prin întuneric, nimic
nu te poartă spre colţul tău, nici măcar muzica,
nici bătrînii poeţi, nici deterioratele scrisori
de dragoste nu sînt în această noapte
o bună companie pentru tine.
Trec prin amintire pierdutele
nume care în alte ceasuri
au dat tinereţii tale adîncă încredere.
Soseşte murmurul vîntului,
plicticosul gol din viaţa ta, şi te recunoşti în el,
pentru că iubeşti pe cel ce-ai fost
şi-ţi petreci absenţa
celor mai bune zile.
Astăzi inima îţi e un ritm inutil
o ştii şi nu te poţi înşela
şi mai laşi ca neînfricata memorie
să ia tot ce iubeşti,
tot ce-ai pierdut pe acest pămînt steril :
acea oarbă teamă de viaţă
pe care poate totdeauna ai avut-o : eşecul tău.
Dar nimic nu te mai interesează şi contempli
pe fereastră copacul cel mai vînjos
îţi umpli paharul şi gîndeşti :
iată-ţi averea de om singuratic.

____________________________________


Traducerea versurilor din limba spaniolă de Marin Sorescu.

Poeziile apar în vol. Marin Sorescu - "Tratat de inspiraţie"
Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1985, pp.365-373
____________________________________

David Darling - Journey ("Dark Wood" 1993)


duminică, 25 noiembrie 2012

Marin Sorescu : Don Juan



Wojciech Kilar - Tango ("Salto" 1965)

Daniela Crăsnaru : Black-box


Grupul Anton Pann




Înfiinţată în 2003, formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann", alcătuită din 25 de tineri (absolvenţi ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi/sau ai Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti), conduşi de dirijorul şi orchestratorul Constantin Răileanu, şi-a propus să scoată la lumină lucrări de muzică veche românească.

Repertoriul propus de formaţia Anton Pann îşi are sursele în manuscrisele medievale de sorginte bizantină, otomană şi apuseană, fiind influenţat de parfumul balcanic şi impregnat de folclorul şi spiritul autohton. Instrumentele folosite provin din spatiul oriental (al-ud, saz, ney, bendir, cobză, nai, fluiere, clarinet etc.) Aranjamentele orchestrale si conceptul sonor sunt realizate de Constantin Răileanu.

Stilul de interpretare al formaţiei este cel al Evului Mediu balcanic, diferit de barocul cîntat în vestul Europei (Italia, Germania) şi reprezentativ pentru zona de influenţă bizantină.

Cele patru albume scoase pînă în prezent de Grupul Anton Pann - „Zaharicale", „Kalofonika", „Colinde" şi "De la lume adunate şi iarăşi la lume date"- aduc în atenţia publicului o muzică de nişă, cu un sunet unic nu numai pentru piaţa muzicală românească, ci şi pe plan internaţional.

Informaţii la zi despre activitatea celor de la Anton Pann găsiţi pe site-ul lor http://www.antonpann.ro/, un site frumos şi bine pus la punct cu programul de ultimă oră al concertelor pe care le susţine formaţia, informaţii despre albume şi posibilitatea de a le achiziţiona, etc.
_____________________________________________

miercuri, 21 noiembrie 2012

Sinéad Lohan


Versuri semnificative şi o voce în care se îmbină ingenuitatea cu o uşoară oboseală, o cantautoare din Irlanda cu două albume publicate acum mai bine de 10 ani, ultima ei apariţie publică datînd din anul 2001. De atunci a dispărut de pe scenă deşi era tînără, frumoasă, talentată. Naşterea celui de-al doilea copil a pus, se pare, capăt unei cariere muzicale promiţătoare. Nu se mai aude nimic despre ea dar cîntecele ei au rămas şi au constituit pentru mine o descoperire foarte plăcută, chiar dacă o fac cu ani buni de la debutul artistei. Vă invit să o ascultaţi şi să vă lăsaţi fermecaţi de melodiile ei curate şi de sinceritatea tonului.

Everything Around Me Is Changing

Did I Do The Right Thing

What Can Never Be

Loose Ends

This Time The Difference Is

No Mermaid

miercuri, 14 noiembrie 2012

Paul Celan : Anii de la tine la mine

Iarăşi îţi unduie părul cînd plîngi.
Albastrul ochilor tăi îl aşterni
pe masa dragostei noastre:
un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu,
nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfîrşit.
Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.

marți, 13 noiembrie 2012

Nicolae Labiş - Alexandrin



Sărutul stînjenit şi strîmb în colţul gurii
Nu a putut fireşte să-nvie un trecut.
Speranţa, otrăvită de degetele urii,
Azi s-a insinuat şi a durut.

Un rîu murdar sub cheiuri curgea în fapt de sară,
Atît de melancolic şi fals, cum mi-a părut,
Şi încăpăţînarea cu ceara ei hilară
Azi s-a insinuat şi m-a durut.

_____________________________

James Newton Howard - What Are You Asking Me



marți, 6 noiembrie 2012

Mircea Cărtărescu : Zen (fragmente)


"29 febr. Confuz, confuz de tot. Nu ştiu dacă exist sau nu exist, dacă sînt fericit sau nefericit. E duminică, soare puternic, imaginea de pe desktop ne arată pe noi doi la Roma, într-o zi vîntoasă, ventilatorul computerului mîrîie înfundat. În rest e linişte şi singurătate. Chiar nu ştiu dacă mai trăiesc. Îmi măsuram viaţa după cărţile la care lucram, acum mi-o măsor cu linguriţa de cafea (şi măcar de-aş auzi şi eu sirenele-n larg). Nu mai lucrez la nimic şi nu mai ştiu nimic. E un fel de viaţă care mi se-ntîmplă."

"5 oct. Las toamna - o toamnă clasică în galben şi albastru - să treacă pe lîngă mine. Sînt închis ca un seif a cărui cheie n-o mai găseşte nimeni. Sînt de fapt un seif fără cheie, fără uşă măcar, în miezul căruia e întuneric adînc. Aştept pe cineva destul de puternic ca să sfîşie cinci centimetri de plumb şi să bea întunericul dinăuntru. Nu-mi fac griji, nici speranţe: cel atotputernic e pe drum.
Nimeni n-a mai trăit atît de neatent şi disperat"


Mircea Cărtărescu - "Zen: jurnal 2004-2010", Ed.Humanitas, Bucureşti, 2011, pp.35-36, 75
___________________________________

luni, 5 noiembrie 2012

Gabriel Liiceanu - Uşa interzisă

 Philip Glass : The Poet Acts ("The Hours" 2002)
"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari?

marți, 11 septembrie 2012

Vara s-a dus...


"Seara, botgrosul din iarbă
Ne-ntoarce spatele şi se îndepărtează
Cu familia lui numeroasă şi cu prietenii.
Şi noi credem că ne aparţin. Aşa arată sfîrşitul.
Dacă a fost bine, fii fericit că a fost.
Căci nu va mai fi. Frigul începe să muşte.
Acum, că vara s-a dus, ne mulţumim
Cu prieteni vremelnici sau rămînem pustii."

(W.D. Snodgrass : Variaţiuni de toamnă)

Giovanni Marradi

vineri, 30 martie 2012

Anouar Brahem


"Musique de soie et d'ombres qui glissent et se replient sur elles-mêmes comme des chevelures d'eau, musique imprégnée d'obscurité et légère comme le souffle d'une fleur emmurée, musique qu'un oiseau étourdi de nuit aurait laissé avant de partir on ne sait où..."

miercuri, 18 ianuarie 2012

ROMÂNIA

Asistaţi la finalul spectacolului cu Nabucco12 în regia lui Alexander Hausevater, în premieră la Opera din Cluj.

Videoclipul are o calitate a sunetului foarte proastă dar ceea ce s-a întîmplat în sală are o calitate umană de excepţie. Mie aşa mi s-a părut. Urmăriţi feţele celor doi tineri care apar la un moment dat în dreapta jos în prim-plan: sînt atît de frumoşi, emoţionaţi, cu chipuri deschise în zîmbet, îmbrăcaţi de gală. Cîtă vreme România are astfel de tineri, România are şi viitor, nu doar trecut.

"În momentul în care am văzut drapelul fluturând în sală în timpul spectacolului, am simţit un enorm respect şi solidaritate. Am mai simţit că aparţin, azi şi mereu, acestui popor la ale cărui suferinţe şi bucurii voi fi veşnic conectată."

Sînt cuvintele prietenei mele Codruţa, clujeancă şi ea, (deşi nu asta e important, românii sînt oriunde în primul rînd români), cuvinte la care subscriu în totalitate.

duminică, 15 ianuarie 2012

Mihai Eminescu : Cînd însuşi glasul

Cînd însuşi glasul gîndurilor tace,
Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blînd însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind -- ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strîngerii în braţe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

miercuri, 11 ianuarie 2012

Leonid Dimov : Destin cu baobab

Oraşul în cadril de mucava
Trăia, înfricoşat, la cinema,
Iar străzile duceau poveri de şoapte
Doar între pauze. La cinci şi şapte.
În piaţa cu celebru nume şvab
Creştea, pînă la cer, un baobab
Cu frunte cît o casa, cu bodegi
Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi.
Cu gări albastre-n care stam zîmbind
La străvezii pahare cu absint
Şi povesteam din viaţă, şi rîdeam
De peştii care ne priveau din geam,
În seara-aceea-n care nori duioşi
Au oglindit lătraturi şi cocoşi
Şi medici de zăpezi cu nume şvab
Zacînd lîngă bolnavi, în baobab.
_______________________

Azi, 11 ianuarie 2012, Leonid Dimov ar fi putut împlini 86 de ani.
Vîrsta e posibilă, o prietenă de-ale mamei mele e născută în 1923, a fost şi la Auschwitz, şi trăieşte încă.  Destinul însă e al fiecăruia iar Dimov a avut file scrise doar pînă la 61 de ani.

Nicu Alifantis - Destin cu baobab ("Voiaj" 1995)

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Charles-Valentin Alkan (1813 - 1888)

Un destin singular, un compozitor şi un pianist de talia lui Chopin şi Liszt, Charles-Valentin Alkan se retrage din viaţa publică de tînăr, în urma dezamăgirii de a nu fi fost numit profesor la Conservatorul din Paris, deşi avea toate acreditările unei cariere strălucite în spate. Singuratic, nesociabil, după moarte (o moarte "frumoasă", aş zice, a murit zdrobit de biblioteca sa, care s-a răsturnat peste el) va trece foarte curînd în uitare. Mare păcat, compoziţiile sale, descoperite de mine întîmplător, în contul unui fan Alkan de pe youtube (deviantrake), m-au fascinat, m-au încîntat şi continuă să mă uimească, drept pentru care încerc, la rîndul meu, să le fac cunoscute celor care se întîmplă să treacă pe aici.

Informaţii mai ample găsiţi în Wikipedia.

Eu vă ofer, spre audiţie, două dintre compoziţiile sale, prima cu o linie melodică tandră, a doua o cascadă sonoră, necesitînd virtuozitatea pianistică proprie lui Alkan.

Charles-Valentin Alkan - Concerto da camera No.3
Charles-Valentin Alkan - Variations sur un Thême de Steibelt (after Concerto "Orage"), Op.1

Paul Celan : Zadarnic pe geam pictezi inimi

Zadarnic pe geam pictezi inimi: prinţul tăcerii
strînge ostaşi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalţă-n copac – o frunză,
de-azur cînd e toamnă;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.
Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete
înfăşurat în manta ce cîndva de pe umerii tăi căzuse,
noaptea, pe scară, cîndva, cînd era castelul în flăcări
şi tu rosteai omeneşte: Iubito...
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o
şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte.
“O, iarbă”, i se pare c-aude, “o, floare a timpului”.

(în româneşte de Maria Banuş)
 
Eleni Karaindrou : Nostalgiko se 5,8 ("To 10" 2008)