vineri, 30 octombrie 2009

Rainer Maria Rilke : Cântec de dragoste

Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefremătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
_______________________________________________




miercuri, 28 octombrie 2009

Eduard Păuna : Flori de păpădie

Să fii cu totul îngropat în neputinţă, să nu speri nimic, să aştepţi zilele să treacă conştient că ai văzut totul, că ai cunoscut, cîndva în trecut, fericirea, dar că ai ignorat-o, că ţi s-a părut banală şi că ai trecut mai departe. Şi în acel mai departe n-ai găsit nimic. Doar un ciob şi o vioară.
Nu te interesează nimic, nu vrei să asculţi, cuvintele sînt doar ascunzişuri ale lumii, nu spun nimic, nu sînt decît măşti ale aceluiaşi început.
Am tras jaluzelele şi privesc dincolo de fereastră. Maşini care grăbesc spre moarte, pietoni nedumeriţi de singurătate şi tu, pierdută pentru totdeauna în altă inimă, în alt timp.
Te-am sărutat şi ţi s-a părut lipsit de importanţă. Te-am iubit şi n-am ştiut cum s-o spun, te-am lăsat singură şi m-am bucurat că nu eşti lîngă mine, te-am vrut aproape, dar plecasei şi mi s-a părut firesc, te-am învăţat să zbori crezînd că eu ştiam deja. Şi cînd am rămas singur, cînd te-am chemat şi n-ai răspuns, am vrut să plîng. Ţi-am şoptit lîngă Notre-Dame, am plîns în spatele bolovanilor de pe Acropole şi te-am aşteptat în stepa cazacilor.
Acelaşi vînt îmi spunea cît de departe eşti, dar cine învăţase să asculte vîntul? Vocea lui e doar nălucă, aşa mi-ai spus într-o dimineaţă şi am ştiut că te iubesc.
Era toamnă şi păsările plecau, o frunză mi se aşezase pe umăr şi i-am vorbit. Îmi era dor de tine. Şi le-am spus păsărilor să te poarte cu ele. Să ai unde ierna, să nu-ţi fie frig, să nu te acopere noaptea cea lungă.
Aş fi vrut să-mi răspunzi, să-mi spui că nu crezi în primăvară, că mîine îmi vei spune bună dimineaţa, că vei zîmbi şi eu îţi voi răspunde, că trupul tău nu e o jivină a nopţii, că pîntecul tău mă aşteaptă.
Vorbeai în spaniolă şi-mi spuneai să nu te aştept.
Rîdeam şi lacrimile îngheţaseră. Ratasem o viaţă şi cea nouă era lipsită de importanţă.

George Ţărnea : Reflex 110



Prea repede uităm ce-aveam în gând,
Sub apăsarea vorbelor de rând!
Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi...
E-atâta ezitare între paşi.
Prea repede uităm ce-aveam de spus -
Un zbor în minus, o cădere în plus...
La tine-i vară şi la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

Din volumul "Cartea Claudiană (110 poeme reflexive)"

Ballade a la pluie

Ana Blandiana : Scherzo

O să mor brusc, nu peste mult şi frumos,
Lăsând în urmă uimire surdă, indiferenţă,
Vântul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeaţă, transparentă reverenţă.

Şi, amuzată, iarna va râde ningând
Peste mormântul meu suplu şi dac,
Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.

Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc,
Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.

Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
Şi pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.

marți, 27 octombrie 2009

George Ţărnea : Cînd ne-am iubit si ne-am urît plîngînd



Rememorarea de-ntîmplări confuze
Copii crucificaţi ca nişte Crişti
Cu paznici veseli pentru îngeri trişti,
La marea invadată de meduze.

Ţi-am poruncit brutal să nu te mişti
Pînă-ţi culeg tot frigul de pe buze,
Cerîndu-ţi mai apoi din suflet scuze,
Pentru minciuna că, oricum, exişti.

Dar n-ai să fii niciunde mai cuminte
Şi mai supusă altuia nicicînd,
Cum doar în noaptea oarbă şi fierbinte,

Cînd ne-am urît şi ne-am iubit plîngînd,
Fără s-avem nevoie de cuvinte,
La cîtă moarte adunam în gînd.

Toamna la Hunedoara





duminică, 25 octombrie 2009

Nichita Stănescu : A muri în zbor



Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Mariana Marin : Destin

Ana Blandiana : Dangăt de fructe

De ce nu ne-am intoarce în livezi,
În liniştea-ntreruptă doar de poame,
Unde pe mii de ani 'nainte vezi
Rostogolindu-se aceleaşi toamne;
Şi orice grindini ar aduce norii
Din tulburate ceruri megieşe,
Ca-n cele mai de mult istorii
Cireşii murmura cireşe;
Legile basmelor se schimbă
Adesea printre paradise,
În doar de ei ştiuta limba
Caişii spun mereu caise;
Şi, ca şi cum nimic in lume
Nu-i poate face să dispere,
De mii de ani, mereu, anume,
Merii rostesc aceleaşi mere...
O, ceas al lumii-n care roade bat
Secunde sîmburi, ore dulci cu miez,
Ani deveniţi alcool, un secol beat
De dangătul de fructe din livezi...

vineri, 23 octombrie 2009

joi, 22 octombrie 2009

Mircea Ivănescu : Vorbe, vorbe, vorbe...



Vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îti aminteşti
mai tîrziu de ele-aşa cum şi pasii ramân în zapada,
trebuie alese vorbele(însa e uneori atât de usor
sa stii sa asezi vorbele unele lânga altele
sa însemne ceva-ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce stii tu cu adevarat
ca e în tine-ca simti.
oricine poate sa faca vorbe unele dupa altele-
oricine poate sa vorbeasca-nu asta
e principalul-ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult.)
si pe urma, fiecare din vorbele acestea
ca niste urme în zapada...

The Fountain (muzica: Clint Mansell)

Wislawa Szymborska : Posibilităţi

Prefer cinematograful.
Prefer pisicile.
Prefer stejarii de pe Warta.
Pe Dickens îl prefer lui Dostoievski.
Prefer să iubesc oamenii
în locul omenirii.
Prefer să am alături ac şi aţă.
Prefer culoarea verde.
Prefer să nu afirm
că toate au o motivaţie.
Prefer excepţiile.
Prefer să plec mai devreme.
Prefer să discut cu medicii despre altceva.
Prefer ilustraţiile vechi.
Prefer absurditatea scrierii versurilor
absurdităţii de a nu le scrie.
Prefer, cînd vine vorba de iubire, aniversările
sărbătorite-n fiecare zi.
Prefer moraliştii
care nu-mi promit nimic.
Prefer bunătatea vicleană naivităţii.
Prefer pămîntul în civil.
Prefer ţările cucerite celor cuceritoare.
Prefer să am reţineri.
Prefer iadul haosului iadului ordinii.
Prefer poveştile fraţilor Grimm titlurilor de ziar.
Prefer frunzele fără flori florilor fără frunze.
Prefer cîinii cu cozi netăiate.
Prefer ochii luminoşi pentru că ai mei sînt întunecaţi.
Prefer sertarele.
Prefer multe lucruri nemenţionate aici
multor lucruri nici ele menţionate.
Prefer zerourile risipite întîmplător
celor aşezate în coada altor cifre.
Prefer scurta existenţă a insectelor eternităţii stelelor.
Prefer să bat în lemn.
Prefer să nu întreb cît timp şi cînd.
Prefer să ţin cont chiar şi de faptul
că existenţa îşi are raţiunea sa.

(traducere de Doru Cosmin Radu)

marți, 20 octombrie 2009

Balada ranitului dintre linii (Mircea Bodolan)

Versuri: Demostene Botez

Ana Blandiana : Încununată cu flori de mac

Încununată cu flori de mac
Aproape descompuse,
Culese pe frig dimineaţa,
Cînd roua se face brumă
Şi dacă umbli prin iarbă
Striveşti sub tălpi cadavrele de greieri,
Încununată cu flori de mac,
Ciocnindu-mă de fluturi muribunzi,
Înaintez
Prin somnul numit de mine
Noiembrie,
Spre clipa incertă
Care nu e nici moarte,
Nici gînd.

Rîuri mari trec în somn
Spre oceane
Purtandu-şi peştii adormiţi
În provizorii, umede linţolii.

luni, 19 octombrie 2009

Nostalgia marii... (Don't be angry with me, dear)



music and lyrics by Stavros Kougioumtzis:

Don't be angry with me, dear, for leaving abroad.
I'll become a bird and come back to you.

Open your window, my blonde basil,
and wish me goodnight with a sweet smile on your face.

Don't be angry with me, dear, now that I'll go away from you.
Come out for a moment to see you and tell you goodbye.

Open your window, my blonde basil,
and wish me goodnight with a sweet smile on your face.

vineri, 16 octombrie 2009

George Ţărnea : Balada morţii repetate

Mariana Marin : Destin

Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
- aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/praf şi pulbere,
praf.../

joi, 15 octombrie 2009

Chinuri (Wislawa Szymborska)

Andrei PLEŞU : Nu înţeleg

"În jurul meu se întîmplă tot mai multe lucruri pe care nu le înţeleg. Ca şi cum aş trăi într-o lume şi într-o ţară străine. Sau într-un timp din alt ciclu cosmic. Ar putea fi unul dintre simptomele – clasice – ale îmbătrînirii. Dar ar putea fi şi semnul unei mutaţii radicale în felul de a fi al oamenilor, un cîrcel istoric, o sincopă neprevăzută în evoluţia mentalităţilor. Cînd spun „nu înţeleg“ nu am în vedere perplexitatea pe care orice ins normal o resimte, uneori, dinaintea unei enigme, a unei pagini sibilinice de filozofie, a unei ecuaţii dificile. E vorba de cu totul altceva: nu de lucruri „greu de înţeles“, ci de fapte simple, evidente, pe care însă nu le poţi justifica raţional. E vorba de chestii şui, pe dos, în răspăr, în derivă. E vorba de bazaconii, năzbîtii, drăcovenii, sminteli, trăznăi, suceli, comédii, minunăţii, ciudăţenii şi spaime. Te simţi paraşutat într-o menajerie de corcituri, într-o zoologie hibridă, cu care nu poţi comunica, oricîtă bunăvoinţă ai pune la bătaie.

N-o să dau exemple subtile, n-o să alunec în metafizică. Mă voi mărgini la cîteva mărunţişuri cotidiene, din cele pe care le poate recolta oricine citind ziarele sau uitîndu-se la televizor. Nu înţeleg, de pildă, cum poate cineva să-şi mănînce viaţa şi nervii bombănind acru, seară de seară, în studiourile cîtorva şezători televizate. Nu li se face lehamite? Nu îi înţeapă ficatul? Nu se plictisesc de ei înşişi şi de monotonia veştilor proaste? Merită să fii colecţionar de bube? Merită să fii, la nesfîrşit, bătăuşul de serviciu? Pe de altă parte, nu înţeleg cum poate cineva ocupat să dea cu bîta, cu tifla, cu gura, ani în şir, să fie hipersensibil cînd capătă, la rîndul lui, o zgîrietură, un bobîrnac, o scatoalcă. Dl Ciutacu, de exemplu, practică zilnic atacul. N-are mamă, n-are tată. E gata să zică orice despre oricine, dacă îi vine la îndemînă, dacă o cere ratingul, bîzdîcul propriu sau patria. Dar ferească Dumnezeu să fie victima unui tratament asemănător. Asta nu! Asta nu se poate tolera. Ce spune dl Ciutacu? Tocmai ce i se poate reproşa lui însuşi: că „nu e în regulă să spui orice despre oricine!“. Drept care Domnia Sa face reclamaţii la CNA, invocă dreptul la imagine, la libertatea de expresie, la respect. Foarte sensibil e şi dl Badea. Dînsul face băşcălie, în fiecare seară, de te miri cine. E nemilos, e zglobiu, e feroce. Ei şi? „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!“ (Bună vorbă, trebuie să recunosc.) Dacă însă cineva ripostează, dl Badea, care nu pare nici neinteligent, nici lipsit de umor, intră în colaps. Se dedică trup şi suflet statuii personale şi îşi demolează sîngeros preopinentul. Îl demolează? E mult spus. Căci iată încă un lucru pe care nu-l înţeleg: cum poate un băiat deştept să nu găsească în tolba sa de pamflete şmechere decît ceva de genul „prostule!“, „obsedatule sexual!“, şi altele, de aceeaşi fineţe? Cu un asemenea arsenal poţi mitralia orice, dar nici tu nu rămîi într-o postură prea onorabilă.
(În paranteză fie spus, e plină literatura lumii de „obsedaţi sexual“, de la Boccaccio la Ion Creangă). Fapt e că există, cum vedem, campioni ai execuţiilor „pe sticlă“, care ţipă ca din gură de şarpe cînd cineva vrea să-i execute pe ei.

Ca torţionarii care leşină cînd li se face o injecţie. Nu înţeleg. Nici pe dl Radu Moraru nu-l înţeleg, deşi am o slăbiciune pentru Domnia Sa. Mi se pare un tip onest şi bine intenţionat. Dar îl văd decis să facă o curăţenie temeinică în ograda presei, alături de un domn pe care cu cîteva seri înainte l-am văzut vorbind despre „kaghebistul Dinescu“, în cel mai pur stil vadimtudorescian. Trec peste generoasa contribuţie a dlui Moraru la consolidarea publică a monumentelor Becali şi Vadim. „Sînt şi ei oameni!“ – zice Naşul. Păi şi Ciutacu e om. Toţi sîntem oameni, ceea ce nu ne califică pentru postura de invitaţi în studioul din Calea Victoriei. Ori ai criterii, ori n-ai. Şi dacă n-ai, n-ai cum să faci curăţenie. Şi nici nu e indicat să amendezi securiştii, recurgînd la serviciile Securităţii...

Dar parcă pe Cornel Nistorescu îl înţeleg? Cum poate un gazetar care a trăit şi a scris şi înainte de ’89 să se războiască dîrz cu Horia-Roman Patapievici lovind în taică-său? De unde acest reflex poliţienesc? O minimă cuviinţă, un minim cod cavaleresc, un minim sentiment al onoarei şi, aş spune, un minim bun gust ar fi trebuit să-l oprească. Dar dl Nistorescu nu-şi pune nici probleme de stil, nici probleme de consecvenţă. Cînd mă gîndesc cui e dispus dumnealui să-i treacă cu vederea turpitudinile, îmi spun că e mai curînd o virtute să-i devii antipatic. Nu înţeleg. Sînt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. Nu-i înţeleg nici pe guvernanţii, nici pe opozanţii de la guvern, nu înţeleg notorietatea la care ajung tot soiul de golani pomădaţi, nu înţeleg nici de ce unele emisiuni de divertisment au un aer de bordel, nici de ce criza produce atîtea jipane şi jipanele – atîta criză. Acest articol ar putea continua indefinit. Dar mă opresc deocamdată. Poate că stupoarea mea crescîndă nu e decît un simptom, clasic, de îmbătrînire.

(articol preluat din revista DILEMA VECHE Anul VI, nr.292 - 17 septembrie 2009)

luni, 12 octombrie 2009

Katherine Mansfield : "Moartea care mă apasă", Jurnal (1910 - 1922)

Ana Blandiana : Am obosit

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea ma voi naşte,

După chipul şi asemanarea ei, uşor
Seva racoroasă o să mă pătrundă
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învaţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvant de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

Şah

duminică, 11 octombrie 2009

Mariana Marin : Elegie



Doamne,
de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz şi albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
şi covoare moi,
cu doamne cochete şi nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.

De-aş avea şi eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care eşti şi mai iubită:
o nevroză ca un abur de muşeţel,
după care eşti şi mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminităţii tale asaltează lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.

De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,
în cotloane diverse şi simple, cinstite,
unde să nu existe decît un pat în care să dorm
şi un lighean în care să vomit
tot ce dându-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.
______________________________

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Toamna in parc



Andrei PLEŞU : Despre bucurie în Est şi în Vest

(Articol apărut în DILEMA VECHE, Anul VI, nr.267 - 27 martie 2009)

Criză? Apocalipsă? Mare apocalipsă? Sau una mai mică? (...)
A savura din plin bucuriile minimale – iată una din experienţele ireductibile ale bucuriei în Răsăritul european înainte de 1989. Bucuriile minimale nu trebuie confundate cu „bucuriile simple“. Una e să te bucuri de o bucată de pîine caldă şi de un pahar cu vin, întorcînd spatele restaurantului sofisticat de peste drum, şi alta e să te bucuri pur şi simplu că ai pîine şi vin. Aş spune că Vestului îi erau accesibile, în mai mare măsură decît nouă, bucuriile simple.

Noi eram în situaţia de a ne mulţumi cu bucuriile minimale. Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condiţiile în care trăieşte: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativităţii. Dar, obligîndu-ne să ne concentrăm asupra bucuriilor minimale, ne-a văduvit de bucuriile simple. Nu luxul ne era interzis, ci firescul, traiul tihnit, nobleţea calmă a omenescului. Trebuie să adaug că unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale. Bucuria achiziţiei clandestine, a mobilizării supraomeneşti pentru obţinerea unei mese bune ajunsese un adevărat sport naţional. Una din formele rezistenţei la dictatură era „rezistenţa prin mîncare“. Am sabotat furor-ul comunist al austerităţii printr-un efort uriaş, organizat şi solidar, al cărui rezultat a fost constituirea unei ample şi eficiente burse negre a hranei. A procura, laborios, cele necesare, a pîndi momentul (şi locul) distribuţiei fulgurante a mărfii (a măslinelor, de pildă), a conserva ritualul domestic al mesei şi al sărbătorilor, a oferi oaspetelui străin un prînz suficient de bun ca el să nu mai înţeleagă nimic din discursul despre sărăcie al gazdei – toate acestea (plus cozile interminabile şi mustind de subversiune) au fost forme de rezistenţă mult mai răspîndite decît se crede. În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decît un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.

Diferenţa dintre cele două jumătăţi ale Europei avea, pentru fericitul care se întîmpla să călătorească spre Vest, inevitabile conotaţii comice. La primele mele contacte cu piaţa „capitalistă“, am stîrnit perplexitatea multor negustori punînd întrebări de neînţeles pentru modul lor de viaţă. Intram, de pildă, într-o brutărie şi întrebam: „Aveţi pîine?“. În prima clipă, cel întrebat amuţea. Glumeam? Eram idiot? Îl luam peste picior? „Bineînţeles că avem pîine! Ce altceva credeţi că vindem?“ Omul n-avea de unde să ştie că, în limitele experienţei mele, existenţa pîinii într-o brutărie nu era deloc de la sine înţeleasă. Cînd l-am întrebat ce anume din cotidianul occidental îl impresiona mai mult, un amic care reuşise să fugă din ţară şi se stabilise la Paris mi-a răspuns fără să clipească: „Lucrul cel mai năucitor e că dacă intri într-o berărie şi ceri o bere ţi se aduce o bere!“. Lipsa ajunsese, într-un fel, pentru noi, la fel de obişnuită ca aerul pe care îl respiram. Şi odată cu ea, capacitatea de a ne bucura de aproape nimic. De fapt, sfîrşisem prin a nu mai percepe catastrofalul lipsei. Îmi amintesc că, în februarie 1992, invitat pentru cîteva luni la Wissenschaftskolleg zu Berlin, am constatat, pe cînd îmi desfăceam bagajele într-un foarte agreabil apartament din Grünewald, că nu merge lumina. Era la amiază şi mi-am văzut de treabă nestingherit, uitînd incidentul. După două ore, totul a reintrat, oricum, în normal. La Bucureşti, lumina se întrerupea adesea, mai ales seara, cînd era nemijlocit necesară. La Berlin însă, întîmplarea a provocat o acută criză politică. Pana de electricitate dezorganizase totul: televiziunile trecuseră pe lîngă faliment, mamele nu mai putuseră încălzi la timp laptele pentru copii, semipreparatele din refrigerator se topiseră, apa caldă încetase şi aşa mai departe. Cît pe-aci să cadă Guvernul.

Bătrînul meu profesor de filosofie din ţară avusese, prin urmare, dreptate: „Ai să vezi, spunea el: sfîrşitul lumii civilizate nu va surveni în urma unei nenorociri de proporţii; totul va porni de la un fleac, de la o comoditate curentă, suspendată brusc. Va dispărea, pentru trei zile, apa minerală sau hîrtia igienică sau benzina fără plumb. Şi toţi cei pentru care lucrurile astea fac parte din necesarul subînţeles vor sfîrşi, dezadaptaţi, în marasm fizic şi psihic. Nu marea apocalipsă va fi încheierea, ci o mică apocalipsă, uşor ridicolă, dar fatală...“. În ajunul unei eventuale „mari“ apocalipse, Occidentul va fi acela care, cu minunata tehnologie de care dispune, cu extraordinarii lui specialişti, cu mijloacele sale financiare, va putea salva omenirea. Dar dacă ceea ce ne ameninţă este o mică apocalipsă, contaţi pe Europa Centrală şi de Est! Vă vom învăţa, rapid, tehnica de a trăi cu puţin, de a valorifica Ersatz-ul, de a savura nimicul.

vineri, 9 octombrie 2009

George Topîrceanu : Octombrie



Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…

joi, 8 octombrie 2009

Mariana Marin : Poem de dragoste

Herta Müller - Premiul Nobel pentru literatura 2009

Herta Muller s-a născut în apropiere de Timişoara, în 1953, într-o familie de şvabi expropriaţi de comunişti. A studiat germanistica la Timişoara şi a lucrat ca educatoare şi traducătoare. După ce a intrat în atenţia Securităţii, Herta Muller a fost expediată pentru reeducare într-un "mediu muncitoresc sănătos" la întreprinderea "Tehnometal". În urmă cu 20 de ani a emigrat în Germania, care a propus-o pentru premiul Nobel în 1999, 2008 şi 2009.
Opere mai importante: "Der Fuchs war damals schon der Jäger" (Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul), "Herztier", biografia "Der König verneigt sich und tötet" (Regele se-nclină şi ucide)şi "Este sau nu este Ion" (2005).
În prezent locuieşte la Berlin. Cărţile sale sînt traduse în peste 20 de limbi.
Juriul şi-a motivat decizia prin "densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezmoşteniţilor".
Herta Muller este laureată a numeroase premii internaţionale: "Impac Dublin Literary Award", Premiul "Kleist", Premiul, "Franz Kafka", Premiul european de literatură Aristeion, Premiul Literar al Fundaţiei Konrad Adenauer.

Florin Mugur : Schiţe despre fericire (fragmente)

DE CE SCRIU, SÎNT ÎNTREBAT, ŞI ÎN CE CRED.
Nu, nu am cum să fac faţă unor chestiuni atît de grave decît încercînd să glumesc. Să spun, de pildă, în glumă, că scriu poezii pentru că sunt scurte. O dimineaţă de aşteptare exasperată (lecturi, cafele negre, muzică, telefoane, strigăte ale trecătorilor, lătrături) poate fi răscumpărată de douăzeci de cuvinte notate în grabă, la sfîrşit, puţin după ce ai renunţat la orice speranţă. Sau să spun, tot în glumă, că m-am plictisit de cînd joc rolul mortului. Sau că modul în care unele din versurile mele îşi afişează tristeţea e indiscret, impudic, nepoliticos: un om binecrescut trebuie să ştie să-i arate lumii numai chipul său senin (care există, nu se poate să nu fie!). Dar dacă eu sînt prostcrescut, ce să fac? Încerc să dreg ce se poate drege şi încerc cu atîta insistenţă să fiu voios încît pînă la urmă, de oboseală, de istovire, de epuizare, mă apucă plînsul. De ce oare? Doar universul pe care-l contemplu în versurile mele (cel de-al doilea război mondial, Auschwitz, Hiroşima, criza mondială, ameninţările) e atît de voios! De-a dreptul încîntător, nu? Şi apoi, dacă nu-mi place, n-am decît să mă uit în altă parte. În Lună, de pildă. Dar ce văd, uitîndu-mă la Lună? Văd - ca într-o mai veche emisiune de televiziune - o cameră mică, un divan, nişte fotolii, scrumiere, ţigări. În cameră stau de vorbă patru oameni care se străduiesc să fie destinşi şi nu prea izbutesc, care se chinuie să pară binevoitori, deschişi, comunicativi... Dar au cam treizeci de ani fiecare şi arată de cincizeci. Chelii, riduri, ticuri. Şi sînt cosmonauţi. Unii au fost în lună, alţii or să se ducă. Nişte savanţi obosiţi care vor să ne amăgească, optimişti nevoie mare, permiţîndu-şi de dragul nuanţelor să mai şi ofteze din cînd în cînd. Să spun că scriu pentru că eu sînt oftatul lor. În Lună am fost de nenumărate ori. Nici o ispravă. De altfel, chiar şi acum, în momentul acesta, dactilografiez literă după literă tot în Lună.
Desigur, glumesc, altceva ce să fac? Glumesc, s-a-nţeles! Da, să trăiţi! îmi răspund tot singur.
Dar acest milităresc "să trăiţi!" - care are un sens! - mă pune pe gînduri. Astfel încît mă întorc şi zic că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici măcar în glumă. Pentru că de trăit trebuie să trăim, asta e sigur. Altceva mai bun decît viaţa nu cunoaştem. Şi nici altceva mai rău decît moartea nu ştim. Transcriu dintr-o carte a lui Canetti: "Această duioşie tremurătoare pentru om, cînd ştii că ar putea să moară în curînd; acest dispreţ pentru tot ce mai înainte ai socotit a fi valoros sau nu la el, această iubire lipsită de responsabilitate pentru viaţa, pentru trupul, ochiul, respiraţia lui. Şi cînd se vindecă, îl iubeşti încă mai mult, şi-l implori să nu mai moară niciodată."
Eram adolescent cînd mi s-a comunicat solemn că un mare gînditor, gîndindu-se şi răsgîndindu-se, şi-a tot pus întrebări, ce să fie omul, ce să fie existenţa, ce să fie frumosul, şi a ajuns în cele din urmă, după ani şi ani, la concluzia că 'frumosul e viaţa'. S-a scremut un munte şi... Pentru că gînditorul acela era într-adevăr un personaj uriaş, iar banalitatea propoziţiei mi s-a părut cutremurătoare. Ea chiar este astfel: cutremurătoare. Şi banalitatea. Şi propoziţia. Chiar dacă desemnează numai genul proxim, nu şi diferenţa specifică. Pe steagul meu, pe modestul meu steag personal stă scris chiar aşa: frumosul e viaţa. Îmi citesc micul steag şi rîd de platitudinea observaţiei-concluzie. Îl recitesc şi mă gîndesc că, la urma urmei, acesta e totuşi adevărul, nu?
Şi iată că, renunţînd să glumesc, am devenit prea serios. Şi folosesc vorbe mari. Vorbesc de un steag al meu, al versurilor mele. Acest steag, oricît de modest, nu există. Poate doar... Da, poate doar ca în acel muzeu al războiului şi al victimelor lui... Se aflau acolo treiezeci şi nouă de steaguri - între care şi al României, şi al Poloniei, şi al Franţei, şi al U.R.S.S. - steagurile tuturor naţiunilor ai căror reprezentanţi au fost asasinaţi în lagăre, de hitlerişti. Pe locul celui de-al patruzecilea steag era o mică placă de bronz pe care scria că au fost ucişi de Hitler, în mod mîrşav, zeci de mii de ţigani - onorată să le fie memoria ! - iar acea plăcuţă de bronz în amintirea ţiganilor asasinaţi ţine loc de steag. Pentru că nu există un steag al ţiganilor... Să spun că pe mica placă de bronz (imaginară) ce ar trebui să amintească de mine aş grava cuvintele "viaţa obligatorie". De asta scriu, în asta cred: în obligativitatea absolută a vieţii. Deci, unei banalităţi - frumosul e viaţa - îi adaug încă una: viaţa e obligatorie. Şi mă mulţumesc cu atît. Poate că e puţin. Chiar? Mă întreb, dar (vorba dramaturgului) cine-mi răspunde? Oricum, despre obligativitatea vieţii voi mai scrie.

(Florin Mugur - Schiţe despre fericire, Editura Cartea Românească, 1987, pag. 168-170)
_____________________________________________________

Alte fragmente din cartea lui Florin Mugur aici:


Florin Mugur - Biblioteca

marți, 6 octombrie 2009

Mariana Marin : Elegie XII

Intre sanii mei a innoptat moartea.

Dar intre mine si tine (se spune)
va exista intotdeauna o Europa sau o Mare Rosie.
Limba in care gandesc eu cuvantul moarte
nu este si limba in care gandesti tu cuvantul iubire.
Ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va desparti si mai mult maine.
Iata de ce, cu toata intunecimea trecutului nostru
pe care il desfasuram acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
iti cer sa fugim in haul ce ni s-a dat.
Acolo, pistruii si parul tau rosu
vor intelege desigur si vor iubi
limba sanilor mei

intre care va innopta si atunci moartea.

Daniela Crăsnaru : Respiraţie

Dedicat cu mulţumiri Ciprianei!

sâmbătă, 3 octombrie 2009

George Ţărnea : Balada morţii repetate

Spune-mi că vrei şi pot să zbor
Printr-un vârtej ameţitor,
Până răsar la tine-n prag,
Să-mi mori de dor,sa-ti mor de drag…

Spune-mi ca vrei si pot s-ajung
Pe-un drum,oricat ar fi de lung,
Doar ca sa-ti vin in ajutor,
Sa-mi mori de drag,sa-ti mor de dor.

vineri, 2 octombrie 2009

Rainer Maria Rilke : Zi de toamnă

Bătut-a ceasul, Doamne. Vara-a fost lungă, lungă.
Aşterne-ţi umbra peste cadranele solare
şi pe ogoare vântul dezleagă-l şi-l alungă.

Să fie pline porunceşte celor din urmă roade;
mai dăruieşte-le din Sud o zi sau două,
îndeamnă-le să se-mplinească şi înrouă
dulceaţa de pe urmă în vinul greu din cade.

Cine acum nu are casă, nu-şi mai face.
Cine acum e singur, va rămânea-ndelung.
O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi
şi pe alei va rătăci acolo şi încoace
pierdut, când frunzele se-ndungă şi cad foşnind prelung.

___________________________________________

Carl Sandburg : Toamnă

Aurul paiului de ovăz copt, aurul lunii din
sud-vest.
Albastrul scaietelui canadian şi albastrul
fragilului picior al privighetorii.
Tomate luminând în soarele de octombrie cu inima lor
roşie,
Luminând aşezate câte cinci, şase pe o stinghie de lemn,
De ce dorinţele îţi luminează faţa, toată ziua,
Dorinţi ca ale femeilor cu iubiţi aproape uitaţi, pornite
spre oraşe noi?
Îţi spun ceva acele păsări, păsări,
păsări, ţipând în vântul de nord al lui septembrie,
hectare de păsări zburătoare punctând văzduhul în
drumul lor spre sud?
S-a sfârşit ceva? Este ceva gata să înceapă?
_______________________________
(traducere de George Macovescu)